Nicu Pahomi

Păcat, mare păcat

2009-01-07T20:40:00.003+02:00

Azi este o zi tristă pentru mine: "Jurnalul de Est" s-a închis.
Chiar dacă m-am despărţit de echipa "Jurnalul" cu ceva timp în urmă, am rămas sufleteşte legat de această publicaţie ieşeană şi de oameni care lucrau acolo.
Păcat, mare păcat că s-a ajuns în situaţia de stinge lumina în redacţia de pe Ipsilanti.

Pentru o altfel de campanie electorală

2008-11-29T16:51:00.011+02:00

O campanie electorală poate fi şi altfel decât murdară.
Una cu candidaţi fără pată sau interese ascunse.
Una în care valorile promovate sunt
umanismul,
toleranţa şi
înţelegerea.
Iar doctrina una singura - SPERANŢA.

votează pe www.dancinescu.ro

Monty Python vs. YouTube

2008-11-21T23:43:00.009+02:00

Monty Python. Haa! Haaaa!! Haaaaaaa!!!

Mă apucă râsul şi numai când citeste aceste două cuvinte. Şi nu pentru că este vorba de o trupă de tot râsul. Dimpotrivă pentru că este trupa care a pus în scenă unele dintre cele mai tari "sketch"-uri şi mai bune comedii.

Aflaţi la vârsta senectuţii, vestiţii comedieni britanici Graham Chapman, Eric Idle, Terry Gilliam, Terry Jones, John Cleese, Michael Palin par a avea un imens rezervor de umor la care se adapă. În stilul carateristic, aceştia s-au hotărât să se ia de gât cu cei care le posteaza ilegal clipurile pe youtube. Cum?! Postânu-le ei înşişi! For free! (Dar cu invitaţia politicoasă de a cumpăra respectivele filme şi a nu le pirata.)

Monty Python Channel
Mai multe despre Monty Python aici.

Printre megaliţii de la Stonehenge

2008-10-07T17:43:00.013+03:00

Este imposibil să conduci pe A344 dinspre Shrewton spre Amesbury fără ca atenţia să-ţi fie atrasă de un grup de pietroaie uriaşe aşezate în cerc şi cocoţate tocmai în vârf de deal. Înainte să te întrebi ce-i acolo, te luminezi: Stonehenge!!! La numai câteva sute de metri de viteza şi aglomeraţia unui drum modern, stă întredeschisă o poartă ce te poate transporta vreo cinci milenii înapoi în istorie. Cu greu rezişti tentaţiei de a o împinge larg deschisă.

Virezi la drepta, tragi maşina în parcarea de peste drum şi, după ce, ca un mânz pe hipodrom, ai batut nerăbdător din picioare în faţa casei de bilete, te grabeşti să iei contact nemijlocit cu Istoria. În schimb dai piept în piept cu amara dezamăgirea. În realitate, Stonehenge nu-i nici pe departe la fel de spectaculos ca în poze şi cu atât mai puţin grandios decât e prezentat în documentarele marca BBC: o mână de stânci - unele prăvălite sub greutatea anilor - împrăştiate pe un vârf de deal. Sunt supărat că nici măcar nu am voie să mă apropii de ele, să le ating, să le miros. Cei de la English Heritage au montat de jur-nprejur un gărduleţ care te impiedică să treci; aşa că 10-15 metri este distanţa cea mai mică la care poţi fi de celebrele stânci. Şi aceasta numai într-un singur punct pentru că în rest distanţa dintre tine, vizitatorul, şi megaliţii pre-istorici este de peste 50-60 de metri.

Încruntat ca un puştan care primeşte de ziua lui o carte în loc de mult promisa bicicletă, mă închei la haină ca să mă protejez de vântul rece şi pătrunzător de toamna şi dau drumul aparatului ce îmi prezintă informaţii despre celebrul obiectiv turistic din faţa mea, spunându-mi în gând “bine măcar că nu plouă”. De jur împrejur lume ca la nuntă cu aparate foto, care de care mai performante, se aşează în diferite poziţii şi unghiuri pentru a face poze. Cei mai învăţaţi şi bine informaţi dau explicaţii prietenilor lor ignoranţi în materie de inginerie pre-istorică şi semnificaţie religioasă a complexului de la Stonehenge. Mai încolo, tolănite în iarba înaltă, stau câteva oi visând la gazonul verde-gras dintre uriaşele pietre, tuns la milimetru şi protejat faţă de pofticioasele rumegatoare de un alt garduţ, electrificat. Atmosfera e de picnic.

Pe furiş, fără să-ţi dai seama, vocea cu timbru jos din aparatul ce-l ţii la ureche ca pe un telefon mobil te face să-ţi înfigi dinţii în pielea moale a misterului ce învăluie Stonehenge. Cum Dumnezeu au putut nişte amărăşteni ce abia descoperiseră focul să care-n spate ditamai tonele de stâncă?! Te uiţi în jur. La zeci de kilometrii în zare orizontul unduie lin pe spinările dealurilor molcome. Nici urmă de munte. Şi întrebările şoptite în ureche te incită şi mai tare. La ce le-o fi trebuit?! Să fi fost cruzimea unor zei păgâni de neînţeles ceea ce i-a împins pe bieţii oameni să se înhame la o muncă de Sisif? Sau poate dorinţa de a trăi în armonie cu ciclurile solare? Nimeni nu ştie, toată lumea presupune. Dai ocol şi te miri.

Însă oricât de mare ţi-ar fi mirarea şi de profunde întrebările, mai mult de o ora nu ai ce să faci pe pajiştea din apropierea lui A344. Aerul tare şi vântul rece iţi fac foame, iar interestul pentru marile mistere sucombă în faţa unui stomac razvrătit. Mai arunc o privire peste umar în timp ce mă grăbesc spre ieşirea din zona protejată. Cu pas iute o iau spre chioşculeţul cu bunătăţi care îmi făcuse cu ochiul lângă casa de bilete. Mai înainte însă de a mă lăsa pradă mirosurilor îmbietoare, sunt obligat să trec prin magazinul de suveniruri, “gift shop” cum îi zic englezii. Înghesuit, aglomerat, înăbuşitor – abia dacă îmi fac loc până la rafturile unde nu gaseşti decât flecuşteţe vândute la preţ de inflaţie: căni imprimate cu inscripţia “Stonehenge”, cercei de prost gust ce închipuie un megalit, machete din plastic ale complexului (oferta îţi permite să alegi între două sortimente – una îl prezintă aşa cum arată acum, în ruină, cealaltă aşa cum arăta când era nou-nouţ), câteva carţi poştale panoramice – foarte frumoase de altfel

– şi alte nimicuri de acest gen. Îmi atrage atenţia o medalie bătută pe o faţă cu imaginea stilizată a Stonehenge iar pe revers cu profilul zeiţei Britannia.

De voie de nevoie ies ca să poată intra şi alţi curioşi şi mă duc glonţ la chioşculeţul unde se vând de-ale gurii. Salivez în ciuda preţurilor piperate. Un sandvici cu trei foi de salată şi o feliuţă transparentă de “ham” se vinde de patru ori mai scump decât oriunde în altă parte, o prăjiturică nu foarte arătoasă, la mijloc cu un strat de frişcă de calitate îndoielnică, stă izolată într-un colţ de galantar. Cumpăr o bucată de pizza de dimensiuni minuscule dar cu un indice de rezistenţă la îndoire comparabil cu cel al unei bucăţi de tablă zincată. Mă lupt cu ea în timp ce pierd singura jumăte de măslină ce îi scăpase printre degetele dese bucătarului care o preparase. Vizitatorii cu mai multă experienţă decât mine se înfruptă din bunătăţile aduse de acasă la mesele din lemn din zona special amenajată. Mă uit cu jind la o moviliţă de pârjoale rumenite, frumos stivuite într-o caserolă pe masa în jurul careia stă o familie numeroasă de indieni. Nu aveau muştar, aşa că nu mă mai duc să le zic “hello” şi să-i întreb ce impresie le-a lăsat “stonehengeu’”. În fine, scot din sacul de voiaj unul dintre merele din rezerva strategică şi muşc cu sete din el.

La numai o aruncătură de băţ, erecţi, mândrii şi impasibili la vânzoleala omuleţilor din jur, misterioşii megaliţi aşteaptă parcă răbdători şi sfârşitul acestei lumi. Înnebuniţi după spectaculos şi bizar, cu simţurile ameţite de esenţele tari ale unei vieţi trăite mereu cu piciorul apăsat pe pedala de acceleraţie, lumea noastra nu-i poate întelege pe oamenii care i-au plantat acolo. Armonia şi ritmul vieţii lor sunt pentru noi, oamenii civilizaţi ai secolului XXI, primele mistere care ne scapă înainte de a pătrunde semnificaţiile închise de milenii în cercul de la Stonehenge. Mă urc la volan, părăsesc parcarea, mă înscriu pe banda din stânga a lui A344 şi îi dau bice, singurul mod valabil de a face faţă timpului nostru. Arunc o ultimă privire în oglinda retrovizoare către dealul pe vârful căruia stajuiesc de 5000 de ani o mână de pietroie cenuşii: se îndepărtează de mine cu 70 de mile la oră.

Floricele de... mobil

2008-06-19T19:43:00.003+03:00

Din lipsă de alternativă

2008-06-19T00:15:00.002+03:00

Am rămas oarecum surprins de cât de surprinşi şi nervoşi s-au arătat unii de realegerea lui Nichita. Surprinşii cred că Oprea nu a avut în spate o echipă electorală suficient de experimentată ca să-l poarte pe braţe, în urale, spre victorie; nervoşii sar la gâtul alegătorului ieşean care, după părerea lor, e sărac cu duhul şi uşor de prostit cu propaganda pesedistă.

Nu zic nu; or fi având şi aceste explicaţii cu iz ştiinţifico-fantezist valoarea lor epistemologică, dar până la a ne scărpina pe după ureche cu ipoteze prefabricate nu cred că face rău nimănui recursul la ceea ce unii numesc logica bunului simţ. Iar în acest caz, logica bunului simţ ne spune că pentru a-l schimba din funcţie pe Nichita, electoratul ieşean (prost aşa cum îl cred unii) trebuia să aibă o alternativă.

Parcă îi şi văd pe nervoşi sărind ca arşi: „Ce, nu au fost alternative? Nichita a avut nşpe contra-candidaţi!”. Păi, nu e acelaşi lucru. Contra-candidat e una, iar alternativă la primarul în funcţie e altă mâncare de peşte. Contra-candidaţi putem găsi oricând la orice fel de funcţie, că de oportunişti nu ducem lipsă. Mai greu de format şi pregătit oameni care să se descurce în funcţia pentru care candidează. „Dar ce Oprea nu e pregătit? A fost rector atâţia ani”, parcă îi şi aud cârcotind pe aceeaşi nervoşi susţinători. Dar ce Oprea şi Nichita au candidat pentru funcţia de rector sau, dimpotrivă, pentru cea de primar? Întreb şi eu!

Nu are sens să vorbim de ce Adomniţei sau Oancea (ca să-i iau pe cei mai răsăriţi contracandidaţi) nu puteau fi consideraţi alternative la oferta PSD. Să ne gândim aici doar la Oprea şi la faptul că el şi-a afirmat intenţia de a fi primarul Iaşului cu numai câteva luni înainte de campania electorală; şi asta după ce înainte declarase răspicat de mai multe ori că nu este interesat de această funcţie. O fi majoritatea alegătorilor ieşeni slabă cu duhul şi asistată social, dar tocmai aceasta are şi memoria cea mai bună.

Ca un contra exemplu, gândiţi-vă la aparent surprinzătoarea victorie a lui Crăciunescu. Câţi nu l-au luat în râs acum trei sau patru ani când a început să-l beştelească pe Raţoi ca şi cum el, Crăciunescu, ar fi viitorul primar al Paşcanilor?! A ţinut-o aşa de atunci încoace, cu fonduri şi politicieni de vază aduşi la Paşcani, impunându-se în conştiinţa electoratului ca alternativă la mai marii zilei. Bineînţeles că lucrurile nu stau chiar aşa de simplu, dar înainte de a face alianţă cu PD-L, Crăciunescu a trebuit să ajungă în turul doi, iar pentru aceasta l-au votat cei care l-au văzut ca o alternativă.

Revenind la Iaşi, trebuie să spun că am rămas surprins de numărul de voturi impresionant de mare pe care le-a adunat Oprea şi în turul întâi, şi în cel de al doilea. După părerea mea, asta arată cât de mare a fost dorinţa de schimbare a ieşenilor. Iar ca revers al medaliei, e uşor de înţeles cât de nervoşi au fost aceştia pe delăsarea partidelor de opoziţie care nu şi-au pregătit din timp oameni care să se afirme ca posibili primari ai Iaşului. Sunt convins că asta i-a făcut pe mulţi dintre ieşeni fie să nu meargă la vot, fie să-l voteze pe Nichita scrâşnind din dinţi de ciudă.

Blog poll post electoral

2008-06-17T12:51:00.002+03:00

Eu unul mă simt ruşinat de cât de jos se pot coborî unii politicieni pe timpul campaniilor electorale. Oameni cu scaun la cap, respectabili membrii ai comunităţii, părinţi care îşi educă odraslele în spiritul decenţei şi bunului simţ se transformă peste noapte în adevăraţi monştrii sociali: fac istericale la televizor, răspândesc cele mai mârşave zvonuri despre contracandidaţi, siluiesc logica şi anulează bunul simţ, insultă cu atâta dăruire şi patimă de rămân surprinşi până şi ce mai înrăiţi băieţi de cartier.

Câştigarea a cât mai multe voturi nu este nici pe departe o raţiune suficientă pentru ca politicienii noştrii să se comporte în campanie precum odinioară mahalagioaicele sau asemeni precupeţelor din piaţă. Cu atât mai puţin este dovedit că insulta şi acuzaţia fără acoperire contribuie la creşterea capitalului electoral. După părerea mea lucrurile stau tocmai invers.

Rămâne însă murdăria care infectează spaţiul public. Modelele de comportament văzute în talk show-urile televizate şi la ştiri sunt puse în practică în viaţa de zi cu zi pentru că nimeni nu le dezaprobă public; şi cu atât mai puţin le sancţionează. Dezbaterile publice cu privire la „curăţarea” campaniilor electorale ca prim pas spre igienizarea vieţii publice de la noi lipsesc de pe agenda opiniei publice. De aceea mă întreb şi vă întreb în blog poll-ul alăturat: ce trebuie făcut pentru „salubrizarea” campaniilor electorale de la noi?

Finish electoral

2008-06-17T11:53:00.003+03:00

S-au sfârşit şi localele. Bine că s-au sfârşit!!! Cine a câştigat poate nu contează atât de mult comparativ cu faptul că Iaşului scapă pentru o vreme de zona puternic poluată cu odorile şi mizeriile revărsate abundent de spaţiul nostru politic. O gură de aer proaspăt şi o clipă de linişte, venite după murdăriile electorale ce i-au înveninat până şi pe cei mai molcomi dintre ieşeni, face fără îndoială bine oraşului.

Britanicii îndemnaţi să ţină cu Romania la Euro 2008

2008-05-27T16:01:00.003+03:00

Sursa şi script: the guardian

Lecţia de engleză

2008-03-31T01:55:00.001+03:00

Ken Lee or Without you by Mariah Carey

2008-03-25T00:02:00.001+02:00

Tineretul liberal - furios sau raţional?

2008-03-10T17:40:00.016+02:00

După reacţiile avute de sever rotariu şi marius dangă la motivaţia pe baza căreia am lansat poll blog-ul alăturat, mă văd obligat să adaug câteva idei-răspuns la postările făcute de ei.

Pentru dl. Rotariu:

- nu am înţeles de ce vă consideraţi ofensat. Poate pentru că vă închipuiţi că aş fi emis păreri critice la adresa TNL Iaşi. Citiţi mai cu atenţie şi veţi înţelege că, de fapt, în textul incriminat îmi exprim mai degrabă admiraţia faţă de spiritul întreprinzător al teneliştilor din 2004, nu dezacordul faţă de ce au făcut ei. Oricum, critica nu înseamnă ofensă adusă celui criticat, iar cel care critică nu este obligatoriu duşmanul celui vizat - acestea sunt două reguli de aur ale dialogului civilizat.
- o altă regulă de aur este aceea de a nu pune în discuţie buna credinţă a interlocutorului (vezi şi H-R Patapievici, "Despre idei şi blocaje", ed. Humanitas, 2007, pp 88-89) aşa cum implicit faceţi dvs. Cu atât mai mult feriţi-vă să veniţi cu atacuri la persoană.
- gândiţi clar ce aveţi de spus: ori TNL e "singura organizaţie politică de tineret EXISTENTĂ în Iaşi" - cum afirmaţi în al doilea paragraf din comentariul dvs, ori "TNL Iaşi este cea mai puternică organizaţie politică de tineret din Iaşi", deci una printre altele, - cum afirmaţi în următorul paragraf.
- nu puneţi în gura preopinentului ceea ce nu a spus. Eu mă întreb care tânăr liberal ieşean "s-a dovedit a fi cea mai proastă 'investiţie' pe care PNL-ul a făcut-o în ultimii patru ani", dvs. înţelegeţi că "tinerii sunt o proastă investiţie"; eu spun că problemele de imagine ale unor tineri liberali cu funcţii în stat se traduc în probleme de imagine pentru filiala şi partidul care i-a promovat, dvs. înţelegeţi că TNL este "o organizaţiei 'compromiţătoare'".
- furia şi indignarea, ura şi dispreţul faţă de cel care critică nu sunt contra-argumente.

Pentru dl. Dangă

- mulţumesc pentru tonul raţional al răspunsului, din păcate e un lucru aşa rar întâlnit în politica de la noi, încât mi se pare de-a dreptul o chestie extraordinară.
- Tudor Chiuariu şi Radu Prisăcaru, alături de Cristi Adomniţei, au dovedit că tinerii trebuie şi pot să-şi asume responsabilităţi de prim rang în administraţia centrală şi locală, drept pentru care nu există motive de "ruşine" faţă de ei. Dimpotrivă. Pe de altă parte, trebuie acceptată şi ideea că toţi cei trei mai sus amintiţi au probleme de imagine, fapt ce poate însemna probleme de imagine pentru PNL. De asemenea, nu trebuie respinsă din start nici ideea că unul sau doi dintre cei de mai sus aveau nevoie de încă un pic de timp ca să se "coacă" pentru posturile primite.
- o menţiune specială în ceea ce-l priveşte pe Radu Prisăcaru - pe care am avut ocazia să-l văd la treabă în funcţia de prefect - sunt de acord cu tine. Părerea mea este că Prisăcaru a fost cel mai deschis la minte prefect pe care l-a avut Iaşul până acum.
- ceilalţi tineri liberali din administraţia locală (şi nu numai liberali) fac cât pot când trebuie să îşi impună ideile potrivnice sistemului. Pentru aceasta trebuie încurajaţi, dar nu lăudaţi peste măsură pentru că, până la urmă, aceasta le este datoria.

Tineretul liberal ieşean între speranţă împlinită şi eşec lamentabil

2008-03-07T11:50:00.023+02:00

Când am participat, ca ziarist, la una din întâlnirile lor de dinaintea alegerilor din 2004, mi-am spus în gând: "ferice de filiala care are în pepinieră aşa puiet". Ambiţie, dorinţă de afirmare, devotament faţă de partid, pregătire profesională serioasă în domeniile de activitate, le găseai pe toate adunate în sânul TNL Iaşi. Şi, deşi nu erau la fel de mulţi precum membrii grupului de "juniori" social-democraţi, nici la fel de devotaţi partidului precum tinerii din PD sau la fel de deschişi precum învăţăceii umanişti (conservatorii de azi) şi cu atât mai puţin înclinaţi să folosească metodele electorale de convingere ale neliniştiţilor din subordinea lui Vlad Hogea, TNL-iştii ieşeni se distingeau convingător pe scena politică locală. Ce îi scotea în faţă era capacitatea lor de a avea iniţiative proprii, nestimulate de "seniori" sau de organizaţia centrală de tineret, dar mai ales puterea de a-şi pune în practică visurile proprii. Cu alte cuvinte, unde alţii cereau voie, TNL-iştii acţionau; unde alţii stăteau cu mâna întinsă, TNL-iştii puneau mână de la mână şi construiau. Nume precum Mugur Cozmanciuc, Radu Prisăcaru, Flavius Ioniţă, Cristian Adomniţei, Tudor Chiuariu, nu spuneau nimic la începutul lui 2004. Iar aceasta nu doar ieşeanului de rând, dar nici măcar presei locale - jurnaliştii răspunzători cu redactarea ştirilor de politică locală având probleme reale în a face asocierea corectă între figura şi numele unora dintre lideri TNL-iştilor încartiruiţi în Podu Roş.

Cu totul altfel stau lucrurile acum, la sfârşit de ciclu electoral, când multe dintre numele de mai sus au căpătat o notorietate ce trece mult dincolo de liniile domoale care desenează cele şapte coline ale Iaşului, ajungând să fie cunoscute la nivel naţional şi chiar european. Notorietatea lor se datorează, pe de o parte, posturilor-cheie pe care le-au primit în administraţia publică de la Bucureşti şi cea ieşeană, iar, pe de cealaltă parte, scandalurilor publice de care ele au fost legate. Acest al doilea motiv este cel care a colorat în tonuri sumbre notorietatea căpătată de, altădată, candizii tineri liberali ieşeni. Dintr-o herghelie de mânji plini de nerv, nu a mai rămas acum decât un pluton de icari cu aripi frânte; prea grăbiţi să apuce cu ambele braţe globul de aur al puterii, mulţi dintre ei s-au fript iremediabil. Iar răul pe care l-au făcut - ironia sorţii, plecând de cele mai multe ori de la intenţii bune - nu le dăunează numai lor, ci şi imaginii partidului şi filialei ce i-a promovat. E greu de spus care dintre ei a legat cea mai mare piatră de moară de picioarele PNL Iaşi. Totuşi, dacă renunţăm la pretenţia unei determinări exacte, putem alcătui un clasament general în fruntea căruia să îl plasăm pe tânărul liberal ieşean care s-a dovedit a fi cea mai proastă "investiţie" pe care PNL-ul a făcut-o în ultimii patru ani. În acest sens, vă întreb în blog poll-ul alăturat: Care credeţi că este tânărul liberal ieşean care a stricat cel mai mult imaginea partidului care l-a promovat?

Drumar universal

2008-03-04T14:11:00.029+02:00

Ufffff! Respir uşurat. Am scăpat de huruitul nervos al motoarelor ambalate de maşini grele, a tăcut şi pickhammerul ce muşca sacadat de o sută de ori pe secundă din asfalt, iar bâzâitul înfundat şi mânios al fierăstrăului electric pus să despice pavelele de beton nu-l mai aud de două zile. În sfârşit binecuvântată linişte şi pe strada mea. Dacă o să vă spun că de două luni încoace a trebuit să suport terorismul fonic şi să fac faţă intoxicărilor forţate cu praf practicate de o mână de drumari fără suflet, o să-mi înţelegeţi, cred, motivele de bucurie.

Când s-au apucat să repare trotuarul şi o parte a străzii pe care locuiesc, i-am privit cu mare simpatie şi admiraţie pe muncitorii galezi. Îmbrăcaţi în salopetele lor noi peste care şi-au pus prevăzători veste reflectorizante, stăteau bine înfipţi în cizme de cauciuc ce le ajungeau la genunchi. Te priveau direct în faţă pe sub cozorocul căştilor de protecţie cu încrederea şi siguranţa soldaţilor ce au trecut de mult prin botezul focului. Involuntar mi-a venit în minte imaginea lucrătorului de la "Citadin" Iaşi: rupt, jerpelit, cu un fes slinos tras peste părul neîngrijit, frecându-şi obrazul nebărbierit în timp ce trage cu ochiul la sacoşa de un leu în care stă la adăpost de maidanezii flămânzi sufertaşul cu mâncare.

În ciuda contrastului puternic dintre imaginea drumarului român din Iaşi şi a celui galez din Powys, mentalitatea lor pare a fi plămădită din acelaşi aluat; dincolo de aparenţele exterioare stă ascunsă, de fapt, aceeaşi esenţă psihologică. Nu este greu să observi că, în ambele cazuri, ziua de muncă se desfăşoară după aceleaşi pattern-uri ce sunt menite a arăta publicului larg, plătitor de taxe, importanţa întreprinderii edilitare ce se desfăşoară chiar sub privirile lor; eforturile demiurgice ale acestor semi-eroi deschizători (şi reparatori) de drumuri se cer îngroşat subliniate. În realitate însă, băieţii cu pickhammerul mai mult îşi joacă rolul decât şi-l trăiesc. Au învăţat cum să-şi facă o intrare glorioasă în scenă, când e momentul să rostească replica magică "hăi-rup" şi cum să-şi aleagă cel mai bun moment pentru a se retrage nevăzut în spatele cortinei unde-şi lepăda costumul de scenă şi a se cufunda în îmbrăţişarea pufoasă a chiulului.

Cum muncesc "citadinii" noştri, ştim cu toţii. Am avut şi eu ocazia ades să îmi împotmolesc pantofii în dâra de smoală proaspăt topită pe care o lasă în urma lor. Mai puţin familiarizat eram cu metodele omologilor lor din vestul insulei protejate de războinica Britannia. Formă diferită, aceeaşi esenţă, cum vă spuneam. Ei îşi încep ziua de muncă la prima oră a dimineţii, înaintea concetăţenilor lor care îşi petrec timpul pe la birou. Sunt matinali nu din convingere, ci din nevoie: înainte de a intra efectiv în pâine, e nevoie de ceva timp pentru activităţi preliminare. Până sunt îmbrăcate hainele de lucru, până sunt scoase uneltele, până se pregătesc toate materialele, trece o oră. Aşa că, numai bine, când încep să curgă maşinile cu oameni grăbiţi să ajungă la serviciu, ies şi bravii drumari la lucru. Mai întâi, blochează strada, lăsând doar un firicel de bandă pe unde rândul de maşini se strecoară anevoie precum aţa prin urechile acului. Momentul maxim al activităţii de dimineaţă durează exact cât ţine perioada cea mai intensă de circulaţie. Apoi ritmul scade şi uşor, uşor, unul câte unul, drumarii se retrag prin cabine de maşini pentru o bine-meritată pauză de ceai. Căştile de protecţie sunt aşezate alături, iar broboanele imaginare de sudoare sunt şterse cu dosul palmei de pe frunte. Nările freamătă la aburul cald ce se ridică unduitor din termosuri. Doar câte un cablu conectat la utilaje se mai zbate spasmodic pe şantier ca o râmă stropită cu saramură sau un tractor îşi bâzâie motorul în surdină pentru a păstra aparenţa muncii. În rest, odihnă liniştitoare. Păsările ciripesc în copacii de alături, soarele mângâie moale movila de moloz cu razele-i filtrate printr-un nor, iar praful coboară molcom, aşezându-se pe capotele maşinilor parcate în apropiere.

Ziua de lucru este însă departe de a se fi sfârşit. Aşa că babelul reîncepe cu puţin timp înainte de ora prânzului când toată lumea năvăleşte în oraş: funcţionarii din birouri ca să ia masa la cafeneaua din colţ, bătrânii şi casnicele ca să facă shopping la supermarket, iar elevii de liceu să se zbenguie pe străzi, în pauza mare. Toţi au şansa să-i admire pe minunaţii drumari la lucru. Iar ei ştiu să-şi joace rolul de vedete meteorice. "Vedeţi, noi muncim când alţii merg la masă şi se relaxează. Soartă crudă aveam, dar îi ţinem piept cu fruntea sus." Însă nu-i nimic, îşi scot ei pârleala. Vine ora mesei de prânz şi pentru ei! Iar după ce te-ai îndopat cu "fish and chips", cârnaţi scăldaţi în ulei clocotind, hamburgeri, hot-dogs sau alte bunătăţuri de fast-food, se ştie, nu te mai trage aţa la muncă. Parcă şi tractorul încărcat cu moloz urcă mai greu la deal. Ritmul se păstrează lent până aproape de finalul zilei de muncă când cunoaşte, din nou, o intensificare subită. Semnalul e dat de primii funcţionari care se urcă grăbit în maşinile din parcare. Şi ca un făcut, toate utilajele se trezesc dintr-o dată la viaţă, zumzăind infernal; drumul iarăşi e blocat, iar calea cea îngustă e iarăşi bătută de cei mulţi nerăbdători să ajungă, de această dată, de la serviciu acasă.

După cum vă spuneam, două luni a ţinut tămbălăul; două luni de huruituri şi de situaţii neplăcute pentru o bună parte din populaţia micului orăşel în care locuiesc. Şi totul pentru ce? - pentru a amenaja mai puţin de 50 de metri de drum şi trotuarul aferent. Aţi citit bine: mai puţini de 50 de metri! Eficienţă maximă deci. Ce au putut să facă oamenii aceia timp de două luni pe aşa o distanţă mică, vă întrebaţi, aşa cum s-au întrebat mulţi dintre vecinii mei? Ei bine, au găsit ei ce să facă. De exemplu, au pus bordurile de vreo trei ori. Mai întâi le-au mutat când au realizat că făcuseră trotuarul prea îngust, aşa că l-au lărgit. Numai bine le-au aşezat a doua oară, când au observat cu stupoare că au uitat să planteze în trotuar ţevile pentru semnele de circulaţie. În fine a treia oară s-au străduit din răsputeri să nu mai uite nimic, dar tot a fost nevoie de încă o intervenţie pentru a ridica bordurile la nivelul cerut de proiect. Şi aceasta nu a fost totul. Puterea lor creatoare şi-a pus amprenta şi asupra insuliţei pietonale în formă de triunghi ce separă benzile de mers în intersecţia de la capătul străzii. Prima dată au desenat-o prelung, ca o lacrima atârnând în geana unei fete mari, răpite de sburător. Apoi au revenit asupra design-ului complex al provocatoarei construcţii inginereşti, şi după ce şi-au pus întreaga imaginaţie şi talent la lucru, au ajuns la concluzia că insuliţa cu pricina trebuie scurtată şi rotunjită în parte ei prelungă, ajungând în final să semene cu un trapez dezlânat cu colţurile retezate.

Dar bine că s-a terminat odată. Am oftat uşurat când cu melancolie amară harnicii drumari au ridicat toate semnele ce dădeau de veste că acolo se lucrează şi au redat drumul circulaţiei nerestricţionate. Nu am făcut-o numai eu, ci toţi cei care au ajuns în timp să-i îndrăgească pe purtătorii de veste reflectorizante şi cizme de cauciuc precum o îndrăgeşte nora pe mama-soacră în casa căreia este obligată să stea. Însă după această experienţă, imaginea romantică pe care o aveam despre drumarul galez şi, în general, despre cel britanic s-a alterat simţitor, apropiindu-se, până la suprapunere, de imaginea drumarului ieşean şi, prin extensie, a celui român. Mai mult, tind să cred din ce în ce mai mult că nonşalanţa afişată în faţa şoferului oprit la semaforul improvizat, sfinţenia cu care sunt respectate toate pauzele regulamentare, lăcomia cu care este exploatată orice oportunitate de a trage mâţa de coadă, sârguinţa cu care se toacă fondurile alocate de la bugetele publice, "hăi-rup-ul" de faţadă sunt trăsături inconfundabile ale drumarului de oriunde, indiferent de consiliul local pentru care ar lucra, trăsăturile drumarului universal.

1 Martie

2008-03-01T19:47:00.002+02:00

Daniel Şandru - cel mai bun editorialist din presa ieşeană

2008-03-01T11:10:00.017+02:00

Aşa după cum arată rezultatul final al blog poll-ului "Care este cel mai bun editorialist din Iaşi?", majoritatea celor care au votat sunt convinşi că Daniel Şandru este cel care merită cununa de lauri (mai jos votul final).

Liviu Antonesei	10 (4%)
Sorin Bocancea	10 (4%)
Cătălin Onofrei	19 (8%)
Adi Cristi	5 (2%)
Lucian Postu	3 (1%)
Alina Tacu	1 (0%)
Emilia Chiscop	3 (1%)
Dorin Spineanu	2 (0%)
Mihai Chiper	26 (12%)
Adrian Cioflâncă	47 (21%)
Daniel Şandru	58 (26%)
Alexandru Lăzescu	8 (3%)
altcineva	19 (8%)
nu ştiu	4 (1%)

La acestea mai adaug câteva comentarii:

1. Şandru şi Cioflâncă au alergat tot timpul umăr la umăr, competiţia dintre cei doi fiind foarte palpitantă. Pentru început Şandru a luat un uşor avantaj pe care Cioflâncă l-a surmontat rapid, trecând apoi în frunte. Şandru a revenit, dar numai pentru puţin timp pentru ca, din nou, Cioflâncă să preia comanda. Abia în ultimele două-trei zile Şandru a scăpat în câştigător. Concluzia - mulţi dintre cititorii on line de editoriale stau în cumpănă pe care să-l citească primul, pe Şandru sau pe Cioflâncă, sfârşind prin a-i citi pe amândoi cu acelaşi crescut interes.

2. Mihai Chiper şi Cătălin Onofrei sunt editorialişti de referinţă în presa ieşeană. Ei sunt citiţi şi apreciaţi, iar comentariile şi părerile lor cuprinse în textele pe care le publică modelează părerile şi opiniile publicului informat din Iaşi. Aici trebuie făcută însă diferenţa între atenţia mult mai mare de care se bucură Chiper în comparaţie cu Onofrei. Aceasta se poate datora şi faptului că primul abordează o paletă mai largă de subiecte, inclusiv naţionale, în timp ce al doilea se limitează doar la politica locală. Nu este de neglijat nici stilul diferit de a pune problema, Chiper fiind de multe ori mai direct şi explicit decât Onofrei.

3. Liviu Antonesei, Sorin Bocancea şi Alexandru Lăzescu - aceşti trei oameni par a nu avea nimic în comun decât faptul că scriu editoriale în presa locală şi o fac în sensul cel mai profesionist. Totuşi, se pare că în ediţiile on line ale ziarelor, ei sunt mai puţin citiţi comparativ cu alţi editorialişti. Fără a încerca să dau vreo explicaţie, aş face referire la întinderea relativ mare a textelor pe care atât Antonesei cât şi Lăzescu le publică, lungime care era OK la începutul presei libere din Iaşi, dar care nu mai pare atât de în regulă pentru cititorul de presă din 2008. Pe de altă parte, se poate spune că brandul "Sorin Bocancea" nu a pătruns decisiv în cercul de preferinţe al cititorilor pentru că este unul relativ nou. Bineînţeles că aici pot fi aduse şi contra-argumente: în ciuda faptului că textele publicate de Cioflâncă sunt de lungime comparabilă cu cele semnate "Liviu Antonesei" sau "Alexandru Lăzescu", el pare a fi citit mai mult decât Antonesei şi Lăzescu la un loc; în altă ordine de idei, brandul "Daniel Şandru" este şi el relativ nou, dar aceasta nu înseamnă că este un editorialist mai puţin citit decât colegul său Bocancea; ba dimpotrivă.

4. În ceea ce-i priveşte pe Adi Cristi şi Dorin Spineanu, mă aşteptam la un număr mult mai mare de voturi adunate în dreptul lor. Realitatea votului final este însă una crudă pentru ambii, fără ca aceasta să însemne că ei nu au cititorii lor fideli.

5. Cu părere de rău am constat că această categorie a editorialiştilor ieşeni este prea îngustă ca să încapă şi reprezentantele sexului frumos. Cu atât mai mult cu cât această realitate vine în contradicţie totală cu faptul că majoritatea textelor care apar în presa locală sunt semnate de redactori doamne sau domnişoare. În acest context, cele 4 voturi obţinute la un loc de Emilia Chiscop şi Alina Tacu, dintr-un total de 215, sunt mai mult decât dezamăgitoare. Care ar fi cauzele care fac ca atât de puţine editorialiste să iasă în faţă în presa din Iaşi? Nu găsesc un răspuns mulţumitor la această întrebare.

6. Cazul Postu îl iau separat. Am explicat în altă parte de ce am considerat necesar să-l includ printre editorialiştii ieşeni; pe scurt, pentru că este publicat, şi nu de unul, ci de două ziare. În al doilea rând, pentru că este citit. În al treilea rând, pentru că acest sondaj de blog, condamnat la a reda doar opiniile celor care mă vizitează, nu se constituie într-o încercare de judecată morală. Faptul că Lucian Postul este un "bucătar" calificat în arta gastronomică cu excepţia că "uită" din când în când să cureţe ingredientele înainte de a prepara reţeta, nu este un motiv suficient de a nu-l considera bucătar. Că se găsesc patroni care scot la vânzare ciorbele a la Postu, asta-i cu totul altă mâncare de peşte.

7. În fine, prin modul în care este alcătuit formatul blogului, la astfel de sondaje nu se pot adăuga şi întrebări deschise. Astfel, nume precum Mark Bucuci, Cătălin Mihuleac, Călin Ciubotari, Cristian Sandache, Sorin Băsu sunt excluse pe nedrept din clasamentul celor mai buni editorialişti din Iaşi. Oricât de mult mi s-ar putea reproşa acest lucru, vina nu este decât în mică parte a mea.

Parfum, istoria unui criminal

2008-02-24T12:20:00.047+02:00

Încurajat de doi prieteni şi de unele cronici favorabile, mi-am zis că trebuie neapărat să văd "Perfume: The Story of a Murderer" (adică "Parfum, povestea unui criminal"). Şi ce seară mai potrivită să vezi un film cu o listă serioasă de premii primite, decât una de weekend? Aşa că mi l-am procurat cu gândul de a mă lăsa purtat pe aripile imaginaţie în lumea nevăzută a mirosurilor plăcute. Dezamăgire însă; o oră şi 40 de minute am asistat la un show pur hollywood-ian în care spectaculosul bate logica internă, esteticul este de un artificial IT demn de jocurile playstation, iar spiritul este corodat de obsesia senzaţionalului.

Înainte să văd acest film, despre regizorul Tom Tykwer nu ştiam mare lucru decât că a semnat pelicula "Run, Lola, Run" (un film a cărui idee mi-a plăcut foarte tare). În afară de aceasta mai citisem ceva despre faptul că face muzică pentru filme. A trebuit să văd "Perfume ..." ca să cred că Tykwer este regizorul extremelor închise în coaja aceleaşi poveşti cinematografice, artistul care nu rămâne indiferent la fotografiile lui Spencer Tunick, bărbatul care nu se dă în vânt după sânii mari şi, cu atât mai puţin, după implanturi.Dar să auzim povestea: Jean-Baptiste Grenouille (Ben Whishaw) vine pe lume în noroi şi mirosuri pestilenţiale sub o tarabă dintr-o piaţă de peşte din Parisul lui 1738. Ursitoarele îi dau un singur dar la naştere, un nas ce poate distinge între milioane de mirosuri, fapt ce îl face pe copil unic între oameni. Pentru că mama sa a vrut să-l lase să moară, este trimisă la spânzurătoare, iar pruncul abia născut ajunge la orfelinat. De aici este vândut ca sclav, la vârsta adolescenţei, unui tăbăcar. Mai târziu este răscumpărat de un parfumier italian (Dustin Hoffman) care este impresionat de talentul nemaivăzut al tânărului. După ce consideră că a învăţat tot ce putea de la bătrânul parfumier, urmându-şi obsesia de a prezerva mirosul trupului tânăr de femeie, Jean-Baptiste pleacă spre Grasse, în sudul Franţei, cu gândul de a crea parfumul perfect. Reuşeşte, însă metoda este una macabră, fapt ce îl condamnă la moarte pe eşafod. Unul dintre cei mai înverşunaţi acuzatori ai săi (Alan Rickman) este tatăl cu rang de nobil al unei frumoase domnişoare (Rachel Hurd-Wood) ucise de Jean-Baptiste Grenouille. Eroul filmului nu îşi găseşte însă moartea pe eşafod, ci în cu totul altă parte.

Excelentă poveste! (Ea se bazează pe un roman de Patrick Süskind). Din păcate însă, transpunerea cinematografică pe care o face Tom Tykwer nu convinge. Eşecul încercării poate fi pus pe seama unei combinaţii nefericite de prejudecăţi hollywood-iene. Mai întâi, este vorba de credinţa nestrămutată că un film valoros are înainte de toate succes de casă şi mai apoi valenţe artistice. În al doilea rând, se consideră că cinefilul secolului XXI este un masochist ce nu se bucură de un film decât dacă acesta îi biciuieşte violent simţurile. În al treilea rând, obsesia că există o formulă cu puteri magice care, dacă este aplicată unui film, acesta devine automat irezistibil. Aşa cum o vede Hollywood-ul, ea conţine neapărat erotism explicit, crimă, mister, "romance" şi încă vreo câteva elemente combinate într-o proporţie ştiută numai de iniţiaţi. În fine, idea că finalurile grandioase şi ciudate ar fi marcă definitorie pentru orice film bun.

Şi chiar dacă "Perfume: The Story of a Murderer" este creaţia unei companii de film germane (Constantin Film), pelicula transpiră Hollywood prin toţi porii. Fidel principiului biciuirii simţurilor celui care priveşte, regizorul te aruncă pe parcursul filmului din latrine în parfumerii, din subsoluri insalubre în saloane de lux, din biserică în închisoare, de nu mai ştii unde-i cerul şi care-i pământul. În viziunea sa, crima abominabilă se combină natural cu îmbrăţişarea iubirii, iar îngerul luminii şi demonul tenebrelor sălăşluiesc în acelaşi trup. "Formula magică" a filmului de succes este şi ea aplicată cu sfinţenie, lucrurile mergând până acolo încât să nu mai poţi distinge genul în care pelicula poate fi încadrată. E greu să spui dacă "Perfume..." este o dramă, un film istoric, un "romance", un "thriller" etc. sau toate la un loc. Oricum e clar că nu lipseşte nici erotismul, nici crima, nici misterul, nici "romance"-ul. Cât despre final grandios, filmul acesta nu are unul, ci două finaluri grandioase - unul fericit, celălalt mai puţin - care mai de care mai ciudat.

Însă indiferent de cât de mult sau puţin mi-a plăcut mie, "Perfume: The Story of a Murderer" poate fi catalogat drept un film interesant ce spune povestea unui "freaky" turnată în matriţă de legendă sumbră; un spectacol cu pretenţii de grandoare ce poate încânta orice privitor cu mai puţine pretenţii cinefile. Dincolo de premiile serioase şi laudele primite, "Perfume..." se dovedeşte a fi un "entertainment" adresat prin excelenţă iubitorilor de senzaţional, dar şi celor care doresc să afle mai multe despre istoria esenţelor frumos mirositoare.

(pentru o privire mai cuprinzătoare asupra filmului, vă puteţi uita la trailer sau vizita pagina oficială)

Phistophicles - gânditorul umorist

2008-02-22T14:21:00.002+02:00

de urmărit şi celelalte "cărţi" interpretate de Phistophicles

Who's who în filozofia românească

2008-02-20T13:54:00.009+02:00

Am dat din întâmplare pe net de Enciclopedia On-line a Filozofiei Româneşti şi, iniţial, am crezut că e vorba de o glumă proastă; mai ales după ce am citit criteriile minimale de îndeplinit pentru a intra într-o astfel de lucrare.

Orice student la filozofie care e mai răsărit şi ambiţios are şanse reale de a deveni un "who's who în filozofia românească"; nu mai vorbesc de asistenţii sau preparatorii de la facultăţile de profil din ţară. Cât despre doctorii în filozofie, ei au deja rezervate locurile din faţă. De fapt, conform criteriilor specificate, oricine

a publicat cel puţin un articol de filozofie într-o revistă de specialitate sau într-un volum colectiv,
a editat cel puţin un volum de filozofie,
a publicat cel puţin o traducere de filozofie,
a obţinut titlul de doctor în filozofie,

se califică automat pentru a intra în categoria "autori contemporani" ai filozofiei româneşti. Nu-i cam uşor totuşi?

Singurul lucru care m-a făcut să mă gândesc de două ori înainte de a considera că respectiva enciclopedie on-line este o farsă ţine de unele nume pe care le-am zărit în "bordul ştiinţific", Gabriel Liiceanu, Ion Ianoşi, Vasile Muscă, Ştefan Afloroaei, Aurelian Craiuţu.

Moştenirea lui Oprea

2008-02-17T12:00:00.004+02:00

Observ că Dumitru Oprea este mândru nevoie mare de "binele" pe care l-a revărsat peste bătrâna universitate din Copou. S-a retras în glorie pentru o glorie şi mai mare care îl aşteaptă la Bruxelles şi, de ce nu, va reveni în glorie la Iaşi purtând cununa de lauri electorali şi panglica de primar trasă curmeziş peste pieptu-i de erou. La ceas de bilanţ, fostul rector a lăsat legământ urmaşilor să-i desăvârşească opera de reformare a celei mai vechi universităţi din ţară. Vise deşarte, vorbe goale, cacealma.

Adevărul faptic din spatele declaraţiilor lustruite şi al statisticilor atent construite este trist. Departe de a-şi întări renumele, Universitatea "Al. I. Cuza" iese cu o firmă mai prăfuită şi murdărită ca niciodată de sub domnia rectorului Oprea. Fără a avea intenţia de a produce o listă completă, enumăr mai jos ceea ce cred eu că sunt şapte dintre cele mai umflate şi puroiate bube de pe creştetul universităţii ieşene.

I. Plagierea pe scară largă este o practică atât de răspândită la "Cuza" încât incidenţa cazurilor de studenţi sau profesori care îşi fac scrupule în privinţa copyright-ului îi plasează pe aceştia în zona marginală a anormalului. Normalul în mediul universitar păstorit până mai ieri de D. Oprea este compilaţia vinovată din surse cât mai diverse şi disparate pentru că, aşa cum ne explica un profesor, nouă studenţilor de la "Cuza", "o carte este scrisă din alte cărţi, nu?". Să dau un exemplu concret. Unul dintre profesorii de la Ştiinţe Politice a fost acuzat de studenţi că îşi plagiază cursurile. Pe masa rectorului Oprea a ajuns un teanc din cursurile predate de respectivul profesor însoţit de un teanc cu extrasele din cartea plagiată. Hoţul nu mai era cinstit pentru că a fost prins. Cel puţin aşa credeau studenţii, pentru că ceea ce s-a întâmplat apoi ţine de un scenariu suprarealist. Studenţii buclucaşi au avut de suferit, iar profesorului respectiv i-a fost acordată distincţia de "doctor", arborând acum aerul de autoritate incontestabilă în domeniu.

II. Nepotismul deşănţat sufocă din faşă orice aspiraţii la o carieră universitară a talentelor autentice. Eventualele nişe de pătrundere în casta privilegiată a corpului didactic de la "Cuza" se deschid programat şi sunt vădit orientate spre odrasle de profesori sau notabilităţi publice. Nu e nimic anormal ca fratele să fie şef de catedră la "informatică", să zicem, şi, datorită acestuia, sora să obţină un post de lector la "matematică" sau nepotul unul de preparator la "geografie" sau propria-i progenitură să fie declarată câştigătoarea norocoasă a singurului post de asistent scos la concurs în ultimii 20 de ani la "litere".

III. Pupincurismul jenant este adiacent buboiului de mai sus şi îşi aduce contribuţia consistentă la perpetuarea şi întărirea regulilor de promovare a "valorilor" la "Cuza". Pupincurismul a căpătat statutul de artă la universitatea ieşeană. Limba agilă şi buzele moi pot să-i aducă posesorului aprecieri mai călduroase decât le-ar putea obţine geniul unui nou Einstein sau Iorga. Josnica metodă de parvenire este de o popularitate incredibilă, fiind practicată în forme şi grade ce pot fi clasificate în zeci de categorii. De la studentul care toarnă protectorului său tot ceea ce stârneşte interesul acestuia, până la asistentul care duce geanta lectorului, de la lectorul care deschide cu o temenea uşa conferenţiarului, până la conferenţiarul care laudă cu gura plină anemicul articol apărut la gazeta de perete a universităţii sub semnătura profesorului plin; iar lanţul acesta al neruşinării se prelungeşte din dos în dos până la cele mai sus-puse scaune.

IV. Metodele de predare şi de evaluare învechite abia de îşi mai zăresc principiile printre pânzele de păianjen în care vremea le-a învelit. La "Cuza" profesorii care şi-au luat doctoratul în tezele socialismului ştiinţific, în directivele congresului al IX-lea al PCR, în gândirea vizionară a lui Nicolaie Ceauşescu şi în alte bla-bla-uri doctrinare de acest tip reprezintă spuma pedagogică modelatoare a noilor generaţii de absolvenţi. Aşa se face că a fi student bun la "Al I Cuza" nu înseamnă să gândeşti pe cont propriu, să ai idei, să vrei să experimentezi, să fi rebelul care sparge cu ciocanul idolii găunoşi. Nu, nici vorbă de aşa ceva. Un student model este acela care stă în bancă nemişcat, copie după dictare tot ceea ce "PROFESORUL" citeşte monoton din spatele catedrei, memorează până la punct şi virgulă insipidul curs al acestuia neactualizat din timpul destalinizării şi repetă robotic totul la "examen".

V. Agresivitatea personalului administrativ face din ghişeele răspândite în corpurile A, B, C, D etc. un întreg şir de tarabe în spatele cărora stă o specie periculoasă de precupeaţă numită secretară. În cele numai două-trei ore pe zi de "relaţii cu publicul" respectivele caţe devin excesiv de iritate, iar dacă nu posezi un arsenal serios de vorbe bune, buchete de flori, pachete de ţigări, cafea sau ciocolată sau nu îmbraci o armură groasă de cinci ţoli de indiferenţă la mizerii şi murdării, rişti să ieşi de acolo cu moralul făcut flenduri. Iar dacă vrei să ai o studenţie uşoară trebuie să ai grijă ca nu care cumva să calci pe coadă vreun portar, femeie de serviciu, electrician, măturător sau administrator de cămin cu ecusonul universităţii în piept sau pe banderola de la mână. Nu se ştie niciodată când le cazi în mână şi o să te facă să-ţi muşti mâinile. O menţiune specială merită şi "doamnele" de la BCU şi de la bibliotecile unor facultăţi. Ele nu suportă solicitările din fondul de carte aflat în paza şi apărarea lor, decât după înjosirile şi umilinţele "de rigoare" venite din parte nesăbuitului solicitator.

VI. Abuzurile strigătoare la cer asupra studenţilor căminişti arată cu adevărat cât de înapoiată este mentalitatea celor care conduc universitatea din Copou. Raportările semestriale ale "raziilor din căminele studenţeşti" numără oasele rupte, genunchii dislocaţi şi vânătăile căpătate de acei "infractori" de studenţi care au "încălcat" legea rămânând peste noapte la prietenele lor şi au sărit de frică pe geam de la etajul II. Nu se ştie deocamdată care este legea pe care ei au încălcat-o sau ce prevedere din contractul de închiriere lovit de nulitate, semnat cu universitatea, nu au respectat. De fapt asta contează mai puţin, importantă este teroarea pe care respectivele "razii" o răspândesc printre studenţii căminişti şi sentimentul de acută nesiguranţă cu care aceştia trăiesc în sânul celei mai titrate universităţi din Moldova. Ce o fi în capul poliţiştilor care se lasă antrenaţi în astfel de acţiuni ilegale, e greu de ghicit.

VII. Ethosul de manelist promovat de Oprea pune capac la toate buboaiele amintite mai sus. "Am dat ani din viaţă Universităţii 'Cuza'" a afirmat de nenumărate ori fostul rector în faţa ziariştilor, iar tărăgănarea formulării a sunat de fiecare dată ca într-unul din hiturile care poluează spaţiul public românesc: "va-loaaa-reeaaa meeeeaaaaa, va-loaaa-reeaaa meeeeaaaaaa". Însă ceea mai mare realizare, pe care Oprea o flutură pe oriunde merge, este: "am adus bani la 'Cuza'"; excedente de milioane de euro, "de la Opreaaaaaa, fără număăăăăăăăăr, -ăăăr, -ăăr, -ăr ". "Cuza" a devenit sub Oprea o imensă fabrică de bani scoşi din non-valoare. Cea mai veche universitate din România şi, altădată, una dintre cele mai prestigioase din ţară este acum un mare aspirator de taxe culese de la un număr cât mai mare de studenţi, cărora le furnizează în schimb diplome universitare cu o valoare nu cu mult peste cea a hârtiei igienice, un colos cu picioare de lut care nu contează nici cât un ţânţar pe piaţa academică europeană.

Efectele benefice ale corupţiei văzute din turnul de veghe al prefecturii

2008-02-10T16:22:00.000+02:00

Un bun prieten de al meu şi fost coleg de facultate m-a făcut atent la cine a fost numit, cu ceva timp în urmă, prefect de Vaslui. Fost student eminent la Secţia de Sociologie-Politologie a "Al. I. Cuza", Ciprian Iftimoaei ne făcuse cunoştinţă cu barbologia specifică teoriilor politicilor sociale (dacă memoria nu mă înşeală asupra titulaturii cursului) atunci când îndeplinea funcţia de preparator la Facultatea de Filosofie a aceleaşi universităţi ieşene. Dintre toţi preparatorii universitari care şi-au încercat puterile pedagogice asupra noastră, Iftimoaei este unul pe care, cel puţin eu şi câţiva dintre foştii mei colegi de facultate, nu îl vom uita prea uşor. Şi nu pentru că s-ar fi dovedit a fi un geniu al seminariilor sau contrariul, un găgăuţă penibil. Acul unui "aparat de măsură al calităţilor de asistent" - dacă aşa ceva s-ar fi inventat - aşezat în dreptul lui Ciprian Iftimoaie s-ar fi oprit în zona "normal-mediu". El şi-a câştigat faima în ochii noştri prin cu totul altfel de reprezentaţie decât cea caracteristică rolului de asistent universitar.

E vorba de o cercetare pe care ambiţiosul Iftimoaie a prezentat-o unui grup restrâns de studenţi şi profesori (doi dintre ei veniţi dintr-o ţară europeană). Prin respectiva cercetare teoretică (realizată în parteneriat cu, pe atunci student la ştiinţe politice, acum un funcţionar zelos la departamentele de integrare ale CJ Iaşi), încerca să convingă audienţa de efectele benefice pe care le poate avea corupţia în ţările fost comuniste. Nu-mi mai aduc aminte argumentaţia şi dovezile puse pe masă pentru că nu m-am putut concentra asupra lor din cauză că mă dureau fălcile de cât de strâns le ţineam ca să nu izbucnesc în râs. Invitat să ia parte la discuţiile ce au urmat prezentării rezultatelor respectivei cercetări academice, unul din profesorii veniţi din Wales a recitat în engleza veche câteva versuri din "The Canterbury Tales" ale lui Geoffrey Chaucer dintr-un volum ce îl avea la el şi din care a început să lectureze vădit indiferent la ce se întâmplă în jur imediat ce şi-a dat seama ce vor să "comunice" tinerii "cercetători". Nimeni nu a înţeles nimic din ce a recitat galezul acolo; ironia era însă cât se poate de transparentă. Am roşit până în vârful urechilor de ruşine.

Povestesc această întâmplare nu pentru a-l pune într-o lumină proastă pe omul guvernului de la Vaslui. Ciprian Iftimoaei, aşa cum l-am cunoscut eu, este o persoană cât se poate de bine intenţionată şi de bine instruită şi poate face faţă cu succes provocărilor unei înalte demnităţi publice. Ceea ce mă întrebam deunăzi cu prietenul de care vă vorbeam la început este - cum s-o fi văzând "efectele benefice" ale corupţiei din turnul de veghe al prefecturii?

Opinii la rece

2008-02-08T14:41:00.000+02:00

Cred cu tărie că opiniile clar şi limpede exprimate sunt pentru un ziar care se respectă chiar mai importante decât ştirile sau articolele de fond. De asemenea, cred că o persoană interesată de ceea ce se întâmplă în jurul său nu termină de răsfoit ziarul preferat fără ca măcar să-şi fi aruncat ochii pe editorialul zilei.

Are însă presa ieşeană editorialişti adevăraţi? Oameni înzestraţi cu minte limpede pentru raţionamentul uşor-curgător, cunoştinţe specifice şi cultură generală îndeajuns de bogate pentru argumentul suficient şi pană destul de măiastră încât să combine în proporţie adecvată acidul turnat în critică şi reverenţa adresată eroului zilei, pe care să le învelească apoi în expresiile cunoscute ale limbajului cotidian, familiar publicului larg?

Caut răspuns la această întrebare de mai mult timp. Câteva semnături pe editorialele din ziarele ieşene îmi inspiră respect, altele îmi stârnesc curiozitatea, unele mă fac să râd iar, în fine, o a patra categorie mă lasă rece. Deşi sunt foarte puţini jurnalişti pe piaţa ieşeană care îşi asociază numele cu apelativul de "editorialist" (interesant de remarcat că există concentraţii relativ mari la unele publicaţii în timp ce altele nu au o astfel de rasă de jurnalist în pedigree), îmi vine foarte greu să spun care merită cu adevărat să fie numit editorialist.

De aceea vă întreb, dintre toate numele listate în sondajul din stânga paginii, pe cine consideraţi a fi cel mai bun editorialist din Iaşi?

Femeia văzută prin ochi de pictor

2008-02-07T00:25:00.000+02:00

Lovitură de maestru

2008-02-06T23:34:00.000+02:00

Domino-biliard sau biliard-domino?
Oricum s-ar numi, nu-i uşor să faci aşa ceva.

Ăsta da şmecher

2008-02-06T21:34:00.000+02:00

Îţi trebuie cap să-ţi faci aşa o freză.

Sursa aici

Concorde va avea un "fiu"

2008-02-06T10:27:00.000+02:00

Reprezentanţii Agenţiei Spaţiale Europene au anunţat naşterea unui nou tip de avion comercial supersonic. Numit "fiul lui Concorde" (singurul tip de avion pentru pasageri, exceptând Tupolev Tu-144, care zbura la o viteză mai mare decât cea a sunetului), noul avion îşi va întrece ilustrul părinte, fiind conceput să atingă o viteză de croazieră de două ori mai mare decât a acestuia şi de cinci ori mai repede decât cea a sunetului.

"Micuţa" odraslă, poreclită şi A2, măsoară 132 de metri - adică jumătate din lungimea Titanicului -, cântăreşte 400 de tone - adică este mai uşor decât un Boeing 747 - şi va putea transporta 300 de pasageri. Mulţumită noului sistem de propulsie, A2 va scurta la mai puţin de un sfert timpul necesar pentru a ajunge, de exemplu, de la Londra (sau Bruxelles) la Sydney, în Austrialia. Aşa că în loc de 22 de ore şi 50 de minute, cât durează acum o călătorie între cele două puncte de pe glob, cu noul avion distanţa va fi parcursă în mai puţin de cinci ore.

Deoarece foloseşte drept combustibil hidrogen lichid, A2 este un avion ecologic. Tot ceea ce produce în urma arderilor din motoare sunt vapori de apă şi "nitrous oxide", urmele de carbon fiind neglijabile. Dacă prototipul se va dovedi un succes şi noul avion va intra să opereze pe cursele aeriene de pasageri, un bilet din Europa spre Australia va costa 2.000 de lire sterline (aproximativ 11.562 RON), dar pasagerii vor avea satisfacţia că au zburat la o înălţime (30.480m) de trei ori mai mare decât cea atinsă de un Boeing şi la o viteză maximă de 5.742 km la oră.

sursa dailymail.com

Diferenţe

2008-02-05T15:30:00.000+02:00

Copilarii de azi şi de ieri - Dragoş Leasa
(Atenţie conţine şi expresii obscene!)

sursa youtube.com

Cum să faci £5.000 din £65

2008-02-04T22:26:00.000+02:00

Simplu - dansând de bucurie.

Cel puţin aşa a procedat Stephen McMullen, un proaspăt şomer de 46 de ani din Cardiff, când a găsit din întâmplare, într-o geacă de a sa veche, 65 de lire sterline. De bucurie că are cu ce îşi scoate noua prietenă în oraş, el a început să danseze.

Vrând să împărtăşească cu cât mai multă lume buna sa dispoziţie, a înregistrat totul şi a upload-at clipul pe clipstar.com. Surpiza şi, bineînţeles, bucuria au fost şi mai mari când a aflat că, datorită voturilor online pe care le-a obţinut reprezentaţia sa, a câştigat 5.000 de lire sterline. Mai mult, el are acum o şansă din 36 să câştige chiar un milion de dolari. (Clipul câştigător, mai jos.)

sursa dailymail.com

Odă pentru Ford

2008-02-04T22:16:00.000+02:00

Noul clip publicitar făcut de Ogilvy Advertising pentru Ford
(instrumentele sunt reale şi sunt făcute din părţi de maşină).
sursa guardian.co.uk

Asfaltări cu butelia în Wales

2008-02-04T18:23:00.000+02:00

Cu ceva timp în urmă câteva instituţii media din Iaşi (amintesc aici doar tvr iasi, jurnalul de est şi newsiasi) îi făceau reclamă SC Citadin SA ca şi cum respectiva firmă ar fi revoluţionat tehnica asfaltărilor de drum. Motivul? Citadinul ar fi inventat metoda de asfaltare cu butelia.

Fără a încerca să ştirbesc câtuşi de puţin din renumele amintitei societăţii comerciale ieşene, adaug mai jos câteva poze cu asfaltări făcute, prin aceeaşi metodă, la celălalt capăt de Europă, în Ţara Galilor. Menţionez, totuşi, că în ciuda metodelor similare utilizate, rezultatele obţinute în Iaşi şi Powys sunt total diferite (în favoarea celor din urmă, cum bine v-aţi dat seama).

Sutienul perfect

2008-02-01T17:04:00.000+02:00

Dacă tot vine weekend-ul, am o nouă provocare pentru doamne şi domnişoare: ştiţi cum să vă alegeţi sutienul perfect?

Pentru a afla mărimea sutienului care vi se potriveşte cel mai bine, trebuie ca mai întâi să aflaţi care este lungimea benzii care trebuie să o aibă respectivul articol de îmbrăcăminte. Pentru aceasta, e necesar să vedeţi câţi inch măsuraţi imediat sub sâni (folosiţi un metru de croitorie care este gradat atât în centimetri cât şi în inch). Faceţi în aşa fel încât măsurătoarea să fie cât mai exactă, iar metrul să fie întins şi perfect orizontal în jurul corpului. Notaţi numărul obţinut. Dacă acesta este un număr par (cu soţ), adunaţi-l cu 4, dacă este un număr impar (fără soţ), adăugaţi 6. De exemplu, modelul din video măsoară 28, număr par; adunat cu 4 dă 32.

Al doilea pas este să aflaţi ce mărime are cupa de sutien care vi se potriveşte cel mai bine. Pentru aceasta măsuraţi-vă în jurul corpului, peste sâni, în zona cea mai pronunţată. Ca să obţineţi o măsurătoare exactă, aveţi grijă ca de data asta să nu înfăşuraţi metrul prea strâns în jurul bustului. Modelul prezentat în clipul video măsoară 34.

Acum aveţi toate datele necesare pentru a afla mărimea cupei: scădeţi numărul obţinut când v-aţi măsurat sub sâni (primul număr) din numărul obţinut când v-aţi măsurat peste sâni (al doilea număr). Dacă diferenţa obţinută este 1, înseamnă că aveţi nevoie de un sutien măsura A; dacă diferenţa este 2, atunci aveţi nevoie de un sutien măsura B; dacă diferenţa este 3, sutienul cel mai bun pentru dvs. este cu măsura C; dacă diferenţa este 4, atunci măsura cupei este D ş.a.m.d.

Nu uitaţi însă că, indiferent de ce măsuri aţi obţinut sau de ceea ce scrie pe etichetă, întotdeauna este nevoie să faceţi o probă înainte de a găsi sutienul care vi se potriveşte perfect. Mişcaţi-vă pentru a vedea cum vă simţiţi în noul sutien. Cel mai bun test este să ridicaţi braţele. Dacă acesta rămâne fix, înseamnă că el are măsura potrivită. Amintiţi-vă că banda care leagă cele două cupe în faţă trebuie să fie întotdeanua relaxată (vezi video).

Dacă ea este prea strânsă, atunci s-ar putea să fie nevoie de un număr mai mare. Un număr mai mare este însă obligatoriu atunci când pielea dă afară peste cupe sau în lateral. La fel când simţiţi că banda de la sutien intră în carne pe lateral sau la spate. Banda trebuie să fie fermă, dar în acelaşi timp suficient de relaxată încât să vă permită să puteţi introduce două degete sub ea la spate sau unul sub banda din faţă (vezi video). În schimb dacă aveţi senzaţia că, în faţă, cupele sunt prea lăsate, atunci e nevoie să alegeţi un număr mai mare.

Odată ce vă simţiţi confortabilă şi mulţumită de cum se aşează, îmbrăcaţi-vă cu un tricou mulat şi uitaţi-vă în oglindă să vedeţi dacă apar „umflături” sau „denivelări”. Sutienul nu trebuie să fie vizibil, asta include şi bretelele, exceptând cazurile în care ţinuta este de aşa natură încât să le facă vizibile. Acum nu vă mai rămâne decât să alegeţi culoarea potrivită. O ultimă sugestie, amintiţi-vă că nu o să aveţi nevoie tot timpul sau toată viaţa de aceeaşi mărime la sutien. (video aici)

sursa: aol.co.uk

Reţetă specială cu antigel - cadou la a 7-a aniversare de la căsătorie

2008-01-29T19:48:00.000+02:00

Kate Knight, 28 de ani, a fost găsită azi vinovată de tentativă de omor după ce i-a servit soţului mâncare cu antigel. Întâmplarea s-a petrecut în aprilie 2005 când soţii Knight sărbătoreau şapte ani de la căsătorie. Evenimentul deosebit a fost sărbătorit cu o masă specială pe care Kate a pregătit-o cu grijă. Sfârşitul nu a fost însă unul fericit, ziua încheindu-se pentru Lee nu alături de soţia sa în patul conjugal, ci în comă pe un pat de spital.

Iniţial doctorii nu au putut să-şi explice care a fost cauza care a putut face dintr-un bărbat sănătos tun o legumă. Acesta s-a zbătut între viaţă şi moarte cu insuficienţă renală şi cu serioase leziuni ale creierului (brain damage) care l-au lăsat orb şi surd. Abia după cercetări amănunţite, făcute de poliţie s-a descoperit ce se întâmplase. Kate îşi otrăvise soţul în speranţa că va obţine în jur de un sfert de milion de lire de pe asigurarea lui de viaţa.

Ea şi-a studiat şi pregătit minuţios terenul înainte de a trece la acţiune. Căutând pe internet cea mai bună metodă de a-şi trimite soţul pe lumea ailaltă, ea a ales pentru început să-l otrăvească. Apoi s-a gândit care este cea mai eficientă otravă, dar în acelaşi timp şi cea care dă cel mai puţin de bănuit. A renunţat pe rând la ideea de a-i da o supradoză de Ecstasy şi la aceea de a-i administra tablete cu fier în doze mult peste cele recomandate. În cele din urmă s-a oprit asupra metodei "antigel", încurajată fiind de explicaţiile găsite pe internet conform cărora antigelul conţine "ethylene glycol", o substanţă otrăvitoare care administrată chiar şi în doze mici se dovedeşte a fi letală deoarece provoacă insuficienţă renală şi atac de cord. Aşa că i-a preparat lui Lee un delicios curry, un fel de mâncare suficient de condimentat încât să deghizeze gustul de antigel. Ca să fie sigură de efectul scontat, Kate i-a turnat soţului său o porţie de antigel şi în vin. Acum ea se aşteptă ca în loc de suma de bani cu multe zerouri în coadă, să primească o sumă de ani grei de închisoare.

sursa, foto şi detalii dailymail

Avem faţă de ieşit în Europa

2008-01-29T15:40:00.000+02:00

Asta-i faţa noastră de europeni.
Fiţi atenţi la replicile şi la atitudinea responsabilă a "reprezentantului".
Ţi se face scârbă; simţi instant cum devi mai tolerant.

sursa: TVR

Liber la descărcat muzică de pe internet

2008-01-29T00:22:00.000+02:00

Începând de azi, fanii din America şi Europa se pot bucura de libertatea de a descărca gratuit şi legal peste 25 de milioane de melodii. Singurul lucru pe care trebuie să-l accepte este un număr limitat de reclame în jukebox-ul Qtrax, firma care pune la dispoziţie respectivul serviciu digital. Serviciul va fi folosit prin intermediul unei reţele de timp "peer-to-peer", putându-se astfel download-a nu doar hiturile artiştilor celebri, ci şi "rarităţi" sau versiunile "life" ale melodiilor interpretate de aceştia. Pentru a le asculta însă, trebuie descărcat şi soft-ul pus la dispoziţie pe site-ul amintit. Deocamdată, track-urile nu pot fi redate de un iPod player, însă cei de la Qtrax promit că vor rezolva problema până în martie.

În acţiunea sa, amintita firmă este susţinută de însăşi casele de înregistrări - inclusiv EMI, Universal Music şi Warner Music - care s-au arătat a fi, până acum, cele mai îndârjite în lupta anti-piraterie. Ford, McDonald’s şi Microsoft sunt o parte dintre marile companii care au semnat deja contracte de publicitate, devenind astfel şi ele susţinătorii oficiali ai celui mai mare "depozit" de descărcat muzică legal din lume. Oficialii Qtrax dau asigurări că aceste reclame nu vor fi intrusive şi nu vor apărea de fiecare dată când o melodie va fi redată. Însă fişierele decărcate vor conţine "Digital Rights Management software" ceea ce va permite culegerea de informaţii cu privire la cât de des a fost descărcată o anumită melodie sau de câte ori a fost ea ascultată. Pe baza acestor informaţii vor fi plătiţi artiştii şi casele de înregistrări.

Soluţia propusă de Qtrax şi susţinută de puternice companii din industria muzicală şi nu numai este urmarea directă a încercării nereuşite de a stopa pirateria muzicală. După un deceniu de luptă susţinută împotriva copierii ilegale a fişierelor cu muzică, capii industrie muzicale au realizat că au mai mult de pierdut decât de câştiga dintr-o astfel de bătălie.

sursa: timesonline.co.uk

Intersecţie în St. Petersburg

2008-01-28T22:59:00.000+02:00

Intersecţie în St. Petersburg....Feriţi-văăăăă!!!

Piscină de opt hectare

2008-01-28T16:32:00.000+02:00

Ce ziceţi de o invitaţie la o baie în cea mai mare piscină din lume? Construcţia este situată într-o lagună din staţiunea chiliană San Alfonso del Mar, Algarrobo; ea măsoară 1.013 metri în lung, acoperă o suprafaţă de opt hectare şi conţine 250.000 metri cubi de apă; graţie acestor dimensiuni, poţi nu doar să înoţi ci chiar să te plimbi cu barca în ea.

sursa: www.guardian.co.uk

A avut zile săracu'

2008-01-28T15:51:00.000+02:00

sursa: www.dob.ro

Lobul urechii - noua ţintă a chirurgiei estetice

2008-01-27T18:49:00.000+02:00

V-aţi gândit vreodată cât de mult depinde frumuseţea unei persoane de o pereche de lobi de ureche desenaţi ca la carte? Dacă nu v-aţi pus încă mintea la încercare cu o astfel de problemă importantă a esteticii, nu vă îngrijoraţi, au făcut-o alţii în locul vostru.

Medicii chirurgi din New York sunt din ce în ce mai bine pregătiţi să răspundă cererii pacienţilor lor de a face ceva cu lobii "obosiţi" ai urechilor. Ei spun că au soluţii de oferit pentru oricine este nemulţumit de cum i se aşază respectivele excrescenţe de o parte şi de alta a capului. Deocamdată cei mai insistenţi pacienţi par a fi doamnele care s-au împodobit cu cercei de greutăţi consistente, ceea ce a făcut ca partea inferioară a urechii - până acum incorect socotită ca lipsită de importanţă pentru strălucirea estetică a proprietarului - să-şi piardă în timp fermitatea.

Chirurgii care au făcut din frumuseţea fizică a pacienţilor lor o profesie de credinţă, nu pierd nici o clipă în a găsi noi şi noi adepţi ai revoluţionarei lor descoperiri. Aşa că după ce au întinerit faţa unei cliente, să spunem injectându-i sub piele o substanţă cum ar fi Restylane, ei îi pot sugera acesteia să opteze pentru o învigorare a lobilor inestetici cu picăturile rămase în seringă. Asigurările că efectul este imediat şi garantat (deşi nu durează mai mult de şase - nouă luni) sunt dintre cele mai ferme. Totul este oferit la un preţ modic de £400. Pentru urechile care aduc aminte de cele ale căţeilor Basset, soluţia recomandată este operaţia de reducere a lobilor, care nu se ridică la mai mult de £1.000.

sursa: Guardian Unlimited

O blondă care se crede deşteaptă

2008-01-26T23:13:00.001+02:00

"Ce ţară din Europa are capitala la Budapesta?" - Întrebare pentru o blondă la versiunea americană a emisiunii "Te crezi mai deştept decât un copil de clasa a V-a?"

Nu ghiciţi nici din zece încercări ce răspuns a putut să dea.

sursa:gigistudio

Drept de muncă pentru români în Marea Britanie la sfântu' aşteaptă

2008-01-26T00:33:00.000+02:00

Aceeaşi poveste cu rromani de ai noştrii care îngrozesc Vestul furând, tâlhărind şi trimiţându-şi copiii la cerşit. Unii sunt de o sagacitate şi încăpăţânare în rău de neînchipuit. Asta-i încă o bilă albă ca să primim drept de muncă în Marea Britanie la sfântu' aşteaptă.

Citiţi şi aici
Mai vreţi? apăsaţi aici
Încă sunteţi curioşi? Daţi aici
Dacă sunteţi masochişti daţi şi aici şi aici şi aici şi aici şi aici.

Ce mi se pare însă de-a dreptul prostesc din partea mass media româneşti (RL, G, Z etc.) este că deştepţii noştri reporteri, editori şi ce or mai fi ei văd români acolo unde englezii văd "Romany gypsies". E o mare diferenţă între român şi cetăţean român, ca să nu mai spun între român şi rrom.

Siropurile contra tusei - un pic mai mult decât apă chioară

2008-01-23T12:46:00.000+02:00

Specialiştii sunt din ce în ce mai sceptici în ceea ce priveşte eficienţa siropurilor contra tusei. În urma analizei rezultatelor a 25 de studii (17 efectuate asupra a 2.876 de adulţi şi opt, asupra a 616 copii) ei au ajuns la concluzia ca acest tip de "medicament" are, de cele mai multe ori, acelaşi efect ca substanţele placebo (printre cele dintâi utilizate fiind aqua simplex - apa chioară pe româneşte). Studiile efectuate au avut în vedere toată gama produselor antitusive care pot fi cumpărate de la farmacii fără a avea nevoie de reţetă de la medic. E vorba de expectoranţi, siropuri care ajută la eliberarea mucusului de pe căile respiratorii precum şi de combinaţiile de antihistaminice şi decongestionante.

Interesant este că şase din nouă studii efectuate la cererea unor companii din industria farmaceutică (adică două treimi) au arătat că antitusivele au efecte pozitive asupra celor care le iau, comparativ cu doar trei din 16 studii efectuate de independenţi. În orice caz, dacă astfel de siropuri nu au un efect benefic demonstrat asupra tratării tusei, ele nici nu fac rău organismului, îngurgitarea lor în dozele recomandate fiind cât se poate de ne-nocivă.

Thomas Fahey, profesor la Royal College of Surgeons din Irlanda, coautorul studiului sus-amintit, spune că el nu recomandă antitusivele vândute fără reţetă şi aminteşte celor tentaţi să le utilizeze că o tuse nu dispare după maxim o săptămână, cum majoritatea bolnavilor se aşteaptă, ci că durata medie de vindecare a ei este de două săptămâni la copii şi trei săptămâni la adulţi.

sursa aici, iar cei interesaţi pot găsi studiul aici.

David Attenborough vs BBC

2008-01-22T17:50:00.000+02:00

După decenii de fructuoasă colaborare cu British Broadcasting Corporation (BBC), sir David Attenborough se vede nevoit să dezaprobe public politica de personal a cunoscutului post de televiziune. Potrivit celebrului naturalist, intenţia BBC de a da afară o treime (57 din 180) din angajaţii departamentului de istorie naturală (Natural History Unit) situat în Bristol şi reducerea drastică a bugetului acestuia (12 milioane de lire sterline scoase din bugetul de £37 de milioane) ameninţă serios realizarea unor viitoarelor proiecte de genul 'Planet Earth', 'The Blue Planet', 'The Life Of Birds', 'The Trials Of Life', 'Life In the Freeze', 'The Life Of Mammals', 'The Privat Life Of Plants', 'The Living Planet', 'Life On Earth' sau 'Life In The Undegrowth'. Attenborough, 81 de ani, spune că în aceste condiţii respectivul departament îi va fi imposibil să mai poată atinge aceleaşi standarde de calitate. Această declaraţie vine exact înainte programatei difuzări pe post a ultimului capitol din seria life, "Life in cold blood".

sursa şi alte detalii aici şi aici.

Bucătăria - subiect obligatoriu în şcolile britanice

2008-01-22T13:15:00.000+02:00

Obezitatea este declarată inamicul numărul unu în insulă. Primul front de luptă împotriva ei se va deschide încă din această toamnă în şcolile britanice, unde orele de bucătărie vor deveni obligatorii. Elevii de gimnaziu (secondary school students) vor fi învăţaţi, timp de un semestru, cum trebuie să procedeze pentru a-şi prepara simplu şi repede un fel de mâncare sănătoasă.

Măsura - considerată de unii radicală din cauza costurilor de implementare - a fost luată de oficialii educaţiei din Cabinetul Brown după ce s-au speriat văzând ultimele date privind sănătatea populaţiei. Previziunile sunt câtuşi de puţin optimiste. Specialiştii în domeniu avertizează că dacă lucrurile vor fi lăsate la voia întâmplări şi la îndemâna apostolilor "bucătăriei" fast-food, în nu mai mult de 25 de ani, jumătatea din populaţia Marii Britanii va deveni obeză. Mai sumbru decât atât - boala va lovi din plin în generaţia viitoare, în jur de un milion din copii fiind la risc maxim de a se îngrăşa peste măsură.

Oricum, lucrurile vor lua ceva timp până se va ajunge ca orice elev să înveţe care mâncare este sănătoasă pentru el şi care nu. Aceasta pentru că nu toate instituţiile de învăţământ britanice sunt pregătite pentru a aplica decizia guvernamentală. Numărul "profesorilor de bucătărie" sau "bucătarilor profesori" este mic (800 de astfel de profesori vor fi instruiţi în următorii 3 ani) iar reţetele ce vor fi predate încă nu au fost alese. Dealtfel, Ed Balls, secretar pe probleme de şcoli în guvernul Brown, a făcut un apel public la oricine cunoaşte reţete simple şi rapide de preparat mâncare sănătoasă, fie ele din bucătăria britanică sau internaţională, să le trimită prin e-mail respectivului departament guvernamental spre a fi luate în considerare.

sursa şi detalii aici şi aici.

¡Átame!

2008-01-20T13:52:00.000+02:00

Industria de film spaniolă şi-a consolidat numele de forţă a cinematografiei europene odată cu maturizarea ca regizor a lui Pedro Almodovar. Copil educat de călugări într-o şcoală din regiunea Extremadura la sfârşitul anilor '50, Almodovar se transformă treptat într-un tânăr fără credinţă în Dumnezeu, care, zece ani mai târziu, bântuia străzile Madridului în căutare de lucru. Evenimentele timpurii (nu tocmai fericite) din biografi a sa îi vor influenţa decisiv viaţa şi opera inspirată în cea de-a şaptea artă. Astfel, începând cu a doua parte a anilor '80 şi continuând cu anii '90, Almodovar va ajunge să fie considerat al doilea mare regizor spaniol din toate timpurile, după Luis Bunuel, ca acum, în 2008, să fie aşezat în pantheonul cinematografiei iberice alături de ilustul său înaintaş.

Deşi a contribuit substanţial la creşterea notorietăţii sale, în special peste ocean, ¡Átame! (sau "Leagă-mă strâns" sau "Tie me up, tie me down") nu şi-a găsit locul pe lista filmelor mari ale lui Almodovar. Şi totuşi este un film excelent, o comedie savuroasă, o poveste ieşită din comun cu final fericit, pusă în scenă cu reală măiestrie; un film care încântă şi distrează privitorul ori de câte ori îl vede şi revede.

Povestea începe cam aşa: un nebun iubea o actriţă de film porno dependentă de droguri... . Ricky (Antonio Banderas), proaspăt eliberat dintr-un ospiciu, este pe urmele frumoasei Marina (Victoria Abril), acriţă de film porno narcomană, care după ani de filme X ajunge muza unui regizor care o distribuie în pelicule mai decente. Cu hotărârea şi isteţimea caracteristice persoanelor cu idei fixe, Ricky reuşeşte să afle unde locuieşte Marina, o sechestrează şi îi spune ce are de gând: s-o ia de nevastă. Este hotărât însă să nu-şi ducă aleasa inimii în faţa altarului înainte de a se convinge că şi ea îl iubeşte la fel de mult cum o iubeşte el. Până atunci, o anunţă că o va ţine legată în pat şi închisă în casă. În timp ce toate speranţele ei de a scăpa se năruie una câte una, Marina ajunge să-l cunoască mai bine pe răpitorul său. Aşa află că s-au "cunoscut" cu mulţi ani în urmă, când, înainte ca el să intre în spitalul de nebuni, ea petrecuse o noapte de amor cu Ricky, un tinerel oarecare cules dintr-un bar.

Nu o să spun mai mult despre subiectul filmului şi cu atât mai puţin despre final. Vă las plăcerea de a vă bucura din plin de el. Continuând o ideea introdusă mai sus, o să mai adaug doar că ¡Átame! a fost primit cu îndoită critică în America. Mai întâi, el a fost catalogat ca "interzis minorilor" din cauza scenelor de nuditate şi a limbajului considerat prea dur. Apoi, el s-a "bucurat" de tirul atacurilor venite pe filieră feministă, considerându-se că tratează într-un mod total nepotrivit tema răpirii unei femei. Însă, pentru a vă face o idee personală asupra acestui film, vă invit să aruncaţi o privire asupra trailer-ului (trailer-ul îl găsiţi şi în format quicktime aici).

Omul care a vrut să dărâme coloana infinitului cu tractorul

2008-01-19T01:33:00.000+02:00

Nu ştiu dacă să plâng sau să râd după ce am văzut reportajul cu omuleţul care a vrut să dărâme cu tractorul coloana infinitului a lui Brâncuş. Şi ce motiv întemeiat a găsit pentru ispravă: s-o vândă la fier vechi! Coloana a rămas în picioare doar pentru că nu s-a găsit un tractor suficient de puternic ca s-o pună la pământ (întâmplarea se petrecea prin 1953). Şi a avut noroc secretarul cu organizarea de atunci că nu a găsit un astfel de tractor, altfel îşi prăvălea coloana în cap şi nu mai apuca să-şi spună povestea la televizor. Interesant este că, între timp, a mai prins câte ceva din cum stă treaba cu "sula lui Tătărăscu" (cum era numită coloana infinitului pe atunci) şi a ajuns la bătrâneţe să încerce să promoveze opera mult mai celebrului său consătean.

Reportajul a fost prezentat în emisiunea "Garantat 100%" a lui Cătălin Ştefănescu pe TVR. Dacă nu aţi văzut-o încă, daţi click aici, iar dacă nu merge, încercaţi aici.

Dragostea - floare rară în căsniciile britanicilor

2008-01-17T22:02:00.000+02:00

"Căsnicie, haină grea" este fraza ce caracterizează cel mai bine situaţia în care se află milioane de soţi din Marea Britanie. Rezultatele unui studiu recent realizat în insulă arată că nu mai puţin de 59% dintre femeile britanice căsătorite şi-ar părăsi soţii mâine dacă situaţia lor financiară ar fi una sigură după acest pas. În acelaşi timp, 51% dintre bărbaţii cu verigheta pe deget din UK spun că din viaţa lor de familie lipseşte dragostea. Acelaşi studiu evidenţiază că 13 la sută dintre femei şi 10 la sută dintre bărbaţi regretă că s-au căsătorit cu actualul(a) partener(ă).

Cercetarea a fost realizată la cererea London Solicitors Seddons, o firmă internaţională de avocatură, care s-a confruntat cu o explozie de cerereri de divorţ venite din partea clienţilor săi în prima săptămână a acestui an. Sondajul realizat pe un eşantion de 2.000 de britanici căsătoriţi, mai arată că 12% dintre intervievaţi preferă să trăiască în continuare într-o căsătorie nefericită doar pentru că viaţa e mai uşoară în doi, 29% pentru că nu vor să treacă printr-o schimbare majoră în viaţa lor, iar 37% spun că nu se despart de partenerul pe care nu-l mai iubesc pentru că se gândesc la copii. Totodată 42% spun că un alt motiv pentru care nu divorţează este teama că ar trebui astfel să renunţe la locuinţa în care au trăit cât au fost căsătoriţi. Interesant este că un sfert dintre cei chestinonaţi au spus că nu au recurs la divorţ pentru că taxele pentru iniţierea unei astfel de proceduri sunt prea mari.

Deborah Jeff, reprezentanta Seddons Solicitors care a condus sondajul, spune că în Marea Britanie "una din trei căsătorii îşi găseşte sfârşitul în divorţ, însă doar un caz din cinci caută să se împace prin mediere". Totuşi jumătate dintre britanici spun că ar merge la un consilier specializat pentru a încerca să-şi salveze relaţia înainte de a se prezenta în faţa curţii pentru divorţ, însă unul din cinci crede că nu merită osteneala de a căuta consiliere.

sursa aici

15 milioane de dolari pentru un hamburger

2008-01-17T16:51:00.000+02:00

Zimbabwe va lansa în curând bancnota de 10 milioane de dolari ca efect al hiperinflaţiei care a lovit această ţară africană. Rata oficială a inflaţiei a ajuns la momentul de faţă să fie cea mai mare din lume, situîndu-se undeva în jurul cifrei de 25.000%. Instituţiile monetare internaţionale consideră însă că rata reală a inflaţiei în Zimbabwe este de 150.000%. Astfel, pentru a-şi cumpăra un hamburger, localnicii trebuie să scoată din buzunar 15 milione de dolari emişi de banca naţională a Zimbabwe.

Şi alte ţări s-au confruntat de-a lungul timpului cu rate ale inflaţiei cu multe zerouri în coadă. Cel mai cunoscut exemplu este cel al Germaniei în 1923 când inflaţia a ajuns la 3,25 x 10⁶ la sută pe lună (practic preţurile se dublau din două în două zile). Grecia în timpul ocupaţiei germane din 1941-1944 a cunoscut o rată a inflaţiei şi mai mare de 8,55 × 10⁹ la sută pe lună (adică preţurile creşteau cu 100% de la o zi la alta). Însă cea mai severă inflaţie care a lovit vreodată o ţară a fost cea din Ungaria la sfârşitul celui de al doilea război mondial când preţurile ajunseseră să se dubleze la fiecare 15 ore, iar rata inflaţiei s-a ridicat la 4,19 × 10¹⁶ la sută pe lună. Mai aproape de zilele noastre, rata inflaţiei din Iugoslavia în perioada octombrie 1993 - ianuarie 1994 a fost de 5 × 10¹⁵ la sută pe lună. La fel ca în Ungaria de după război valoarea banilor din portofel se înjumătăţea la fiecare 15 ore. Atunci a fost emisă bancnota de 500.000.000.000 dinari (foto), cea mai mare valoare emisă vreodată în Iugoslavia. Un interesant articol despre hiperinflaţie în mai multe ţări de pe mapamond (inclusiv România) găsiţi aici.

Sursa informaţiei despre Zimbabwe aici,
datele legate de inflaţiile din Germania,
Grecia, Ungaria şi Iugoslavia aici.

Cu doi iepuri în cătare

2008-01-17T13:43:00.001+02:00

Cred pe bune că PD-L a scos la Iaşi tot ce a avut mai bun, mai tare şi mai ne-uzat în materie de oameni politici (nu e nici un fel de ironie, ideea vânturată prin târg că liderul-senator ar fi uzat politic e o prostie). Cred în continuare că Oprea este o pradă uşoară pentru Nichita şi că singura persoană capabilă să-i sufle de sub nas un nou mandat este Cârlan. Sunt curios să văd cât de unită va fi echipa democrato-liberală (a se citi cum va reuşi Cârlan sa-i facă pârtie lui Oprea spre primărie) şi cum vor transforma ei această unitate în putere. Aşa cum sunt aşezate lucrurile acum, se întrevede cel mai ambiţios proiect electoral pe care a îndrăznit să-l conceapă vreodată pediştii ieşeni. Nu vor multe, numai crema: primăria şi CJ-ul. Au doi iepuri în cătare pe care vor să-i împuşte dintr-o lovitură. E şansa lor să arate că sunt profesionişti între ale ţintitului, altfel se vor trezi că au alergat după doi iepuri deodată şi nu au prins niciunul.

Criminal prins după ce s-a confesat pisicilor sale

2008-01-16T21:26:00.000+02:00

Galezul David Henton, de 72 de ani, a fost arestat pentru crimă după ce s-a confesat pisicilor sale, recunoscând că şi-a ucis prietena Joyce Sutton, de 65 de ani. Crima a avut loc cu un an în urmă, însă poliţia nu a găsit nici un fel de probă care să-l incrimineze pe bătrânul în cârje. La vremea respectivă, el a declarat anchetatorilor că a găsit geamul de la uşa victimei făcut ţăndări şi pe Sutton moară în pat. Chiar dacă procurorii nu au fost convinşi că aşa au stat lucrurile, Swansea Crown Court nu a avut dovezi suficiente pe baza cărora să-l condamne pe Henton. Ştiind însă că suspectul are obiceiul să vorbească cu pisicile sale, poliţiştii i-au instalat echipamente de înregistrare în casa. În cele din urmă efortul lor a dat rezultate, reuşind ca din "confesiunile" făcute de suspect pisicilor, să compileze o declaraţie auto-incriminatoare suficientă pentru a-l aresta şi pune sub acuzaţia de omor.

David Henton o cunoscuse pe Joyce Sutton cu mai mult de 30 de ani în urmă, după ce ea divorţase de fostul soţ. Deşi cei doi bătrâni locuiau separat, ei obişnuiau să-şi petreacă fiecare zi împreună. Heton venea zilnic acasă la prietena sa, unde îi făcea ceaiul şi i-l servea la pat. Cu timpul însă el a început s-o urască pe motiv că era prea inactivă, stătea prea mult în pat din care cauză, credea el, bătrâna ajunsese să sufere de depresie şi anxietate. Nu se ştie exact ce s-a întâmplat în ziua crimei, însă David Henton, fost şofer de camion la viaţa sa, continuă să nege că el ar fi autorul crimei, furnizând procurorilor aceeaşi versiune cu victima găsită moară în pat şi geamul de la uşă spart.

sursa şi foto: Daily Mail

Michael Jackson revine pe ritmuri de hip-hop

2008-01-16T20:41:00.000+02:00

După şapte ani în care nu a scos nimic pe piaţa muzicală, superstarul american revine cu un nou single, versiune a cunoscutei melodii "The Girl Is Mine". Aceasta va ajunge pe rafturile din magazine începând cu 28 ianuarie. Ea va fi urmată de o nouă ediţie a albumului "Thriller" în care vor fi incluse remixuri hip-hop cu Akon şi Kanye West. Lansarea acestuia este programată pentru 11 februarie, în martie Michael Jackson urmând să înceapă un turneu de trei luni în Marea Britanie.

Detalii şi o "mostră" din noul single gasiţi aici?

Lady Diana nu-l vroia pe Charles rege

2008-01-16T18:07:00.000+02:00

Noi cercetări în cazul morţii prinţesei Diana au scos la iveală alte aspecte neplăcute privind viaţa sa de familie şi relaţiile tensionate cu membrii familiei regale. Potrivit unor martori la proces, Lady D a afirmat în repetate ocazii că soţul său nu ar trebui lăsat să urce pe tronul Marii Britanii, în locul lui urmând să fie încoronat fiul lor cel mare, William (găsiţi aici un interesant sondaj pe această temă realizat de ediţia online a The Daily Mirror). Aceeaşi martori au declarat că Prinţesa de Wales era tot mai des auzită exprimându-şi teama că va fi asasinată. Pe de altă parte, fostul ei majordom, Paul Burrell, a declarat în faţa procurorilor că Diana a rupt legătura cu mama sa după ce aceasta a numit-o "curvă" (whore), supărată fiind că fiica sa avea o relaţie cu un musulman.

detalii aici

De ce credeţi că filmele sunt atât de piratate în România?

2008-01-16T17:46:00.001+02:00

· pentru că originalele sunt prea scumpe: 35%
· pentru că nu se aplică legea cum trebuie: 21%
· pentru că românilor le place să obţină lucruri fără să plătească: 50%
· alt motiv: 0%
· nu ştiu / nu răspund: 14%

Primul gând care îmi vine în minte văzând rezultatele finale ale sondajului pe care l-am propus este că noi, românii, avem o părere tare proastă despre noi înşine când vine vorba de cumpărături. Majoritatea înclinăm să credem că românul este hoţ ("a obţine lucruri fără să plătească" este un eufemism pentru a fura).

Personal, nu împărtăşesc această părere şi, în consecinţă, nu cred că filmele sunt piratate în România la scara la care sunt piratate din cauză că cetăţenilor ei "le place să obţină lucruri fără să plătească", cum au votat 50% dintre repondenţi. Nu cred nici în varianta votată în proporţie de 21% care spune că pirateria filmelor e în floare "pentru că nu se aplică legea cum trebuie". Mă găsesc mai degrabă printre cei 35% care spun "că originalele sunt prea scumpe" şi, drept rezultat, este mai ieftin să obţii o copie piratată .

Mai întâi, de ce nu cred în explicaţia creditată cu 50% din voturi? Fiind o explicaţie atât de generală, ea ar trebui să funcţioneze în contextul mult mai larg al pasiunilor sau distracţiilor (pentru că asta înseamnă film pentru mare majoritatea dintre noi: pasiune şi/sau divertisment). Cu alte cuvinte, ar trebui ca românii să încerce să obţină fără să plătească şi alte bunuri din această categorie - de exemplu biletele la teatru, operă sau discotecă; cele de la fotbal, concerte sau, de ce nu?, de la circ. Sau, mai departe, am putea să ne întrebăm de ce filateliştii români nu "piratează" timbrele valoroase sau de ce colecţionarii de opere de artă nu se aruncă în vânt după copiile tablourilor celebre? Ce rost ar avea să dai bani grei pe un tablou de Toniza sau Goya când ai putea "pirata" unul?! Să fie vorba de o contradicţie aici? Pe de o parte românilor "le place să obţină lucruri fără să plătească" atunci când vorbim de pasiunea pentru filme şi tot românii plătesc bani frumoşi când vine vorba de pasiunea pentru a asculta muzică sau a vedea evenimente sportive live, de cea pentru colecţionarea timbrelor, a tablouri sau a obiecte de artă etc., adică românilor "nu le place să obţină lucruri fără să plătească". După părerea mea contradicţia este aparentă, pentru că românii, asemeni altor consumatori, preferă să cumpere ceea ce îşi doresc, dacă preţul cerut este corect, şi nu să fure (nu luăm aici în calcul excepţiile de la regulă).

În al doilea rând, de ce nu cred în explicaţia votată în proporţie de 21%? Pentru că pur şi simplu abia dacă are un grăunte de adevăr în ea. Legea românească în domeniu se aplică, în ciuda impresiei că lucrurile stau altfel. Citiţi presa - mai degrabă ce locală decât cea de Bucureşti - şi veţi observa cât de dese sunt ştirile sau articolele despre acţiunile poliţiei pentru depistarea celor care piratează. Că nu întotdeauna e uşor să-i bagi la zdub pe cei prinşi cu mâţa-n sac, asta e altă mâncare de peşte.

În al treilea rând, de ce cred că nivelul piratării filmelor este direct proporţional cu nivelul preţurilor cu care se vând originalele pe piaţă? Pentru că fiind la început şi slab dezvoltată, piaţa românească de film este plină de produse de import. Acestea sunt vândute de cele mai multe ori la preţuri mai mari decât cele practicate în ţările de unde se importă (dacă ţinem cont de ados comercial, taxe de import etc.). Combinate cu veniturile modeste ale majorităţii românilor, aceste preţuri devin prohibitive, fapt ce forţează pasionatul de cinematografie să caute căi alternative de procurare a filmelor pe DVD, cea mai la îndemână fiind piratarea lor. Preţurile foarte mare (sfidător de mari în unele cazuri - ex: "Deadwood" - Season 1 - 159,90 RON în România, acelaşi box set la aprox. 86 RON, e adevărat că la ofertă, pe amazon) nasc aproape natural o piaţă neagră a DVD-urilor. Aşa apar profesioniştii pirateriei care nu fac altceva decât să speculeze ilegal situaţia de fapt. În momentul în care câţiva întreprinzători deştepţi, cu ceva bani de investit, vor obţine drepturile de producere a DVD-urilor cu filme pentru piaţa românească există şanse reale ca preţurile să scadă serios, fără a diminua profitul; iar atunci când pentru a-ţi cumpăra un film original nu trebuie să faci gaură în buzunar, pirateria se va ofili ca o buruiană tăiată la rădăcină.

Atenţie doamne, evitaţi să călătoriţi în India neînsoţite!

2008-01-15T23:25:00.000+02:00

Guvernul indian se confruntă cu probleme serioase în promovarea campaniei "Incredible India", menită să atragă cât mai mulţi turişti în ţara Gangelui. Aceasta pentru că din ce în ce mai multe turiste s-au plâns că au fost agresate sexual sau chiar violate de către localnici. Creşterea îngrijorătoare a plângerilor de acest gen făcute în ultimele două săptămâni i-a determinat pe oficialii indieni să organizeze o întâlnire la Delhi cu reprezentanţii pe probleme de turism din 28 de ţări, scopul ei fiind acela de a pune la punct noi măsuri de siguranţă şi protecţie a celor cinci milioane de turişti aşteptaţi să sosească în acest an în India.

Jurnaliştii de la The Times susţin că numărul mare de plângeri arată cât de periculos este pentru o femeie să călătorească singură în India unde există părerea larg răspândită că vesticii tăiesc în promiscuitate, fapt ce face ca hărţuirea sexuală în locurile publice să devină o rutină. Cea mai rău privită este regiunea Goa, care îşi câştigase reputaţia de fi unul dintre cele mai tolerante şi cosmopolite locuri turistice din India încă din anii 1960 când aici au început să vină aşa-numiţii hippies.

Ultimele statistici guvernamentale sunt şi ele cât se poate de îngrijorătoare. Procentajul violurilor în India a crescut cu 22% în 2006 faţă de 2005, de la 15.847 la 19.348 de cazuri raportate.

sursa: timesonline

Atletul fără picioare care aleargă mai rapid decât unul sănătos

2008-01-15T12:09:00.000+02:00

Incredibil, un atlet fără picioare poate fi mai rapid decât unul sănătos sau cel puţin aşa crede Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism (IAAF). IAAF i-a interzis atletului sud-african Oscar Pistorius să participe la Olimpiada de vară din Beijing pe motivul că protezele din fibră de carbon care îi înlocuiesc ambele picioare amputate îi oferă un avantaj nepermis faţă de atleţii care nu au suferit un astfel de accident.

Dacă vreţi să vedeţi cum se poate alerga fără picioare, uitaţi-vă la acest clip.

Pensionară bogătaşă din ajutoare de la stat

2008-01-14T23:39:00.000+02:00

Jean Hutchinson, o pensionară britanică de 65 de ani, a reuşit ca în zece ani să strângă nu mai puţin de 2,4 milioane de lire sterline din ajutoarele obţinute de la stat. Ingineria financiară pusă la punct de ea i-a lasat cu gura căscată pe procurori. Simplificând, aceasta poate fi redusă la trei paşi:

- pasul unul - identificarea cetăţenilor britanici care au emigrat;
- pasul doi - furtul identităţii acestora;
- pasul trei - pe baza identităţii furate era solicitat orice ajutor posibil de la stat.

Cum se petreceau lucrurile? Zilnic Hutchinson stătea ore întregi scotocind ziarele după poveştile britanicilor care au plecat să locuiască în altă ţara, ca emigranţi. Apoi, înarmată cu numele acestora, pensionara dornică de îmbogăţire folosea slăbiciunile sistemului de protecţie a datelor personale pentru a fura identităţile celor pe care îi avea în vizor. În fine, ajutată de un văr de al său mut, solicita ajutoare de la stat în numele celor care au părăsit ţara. Majoritatea banilor obţinuţi astfel îi investea în proprietăţi imobiliare şi în acţiuni.

Zece ani le-au trebuit funcţionarilor de la Ministerul Muncii şi Pensiilor ca să se prindă de şmecherie. În urma a cinci luni de supraveghere, procurorii au obţinut permisul de percheziţie a luxosului apartament situat în zona numită Maida Vale din vestul Londrei în care bogătaşa locuia. Acţiunea a fost la un pas de a fi catalogată drept un eşec din cauză că nu produsese nici un fel de probă împotriva lui Hutchinson. Întâmplarea a făcut însă ca unul dintre cei prezenţi la percheziţie să scoată din şifonierul aflat în dormitor un rând de umeraşe cu haine. Astfel a ieşit la iveală o uşă secretă ascunsă chiar în dulap. În spatele ei - un adevărat centru de comandă echipat complet în care erau adăpostite mii de fişiere folosite pentru a obţine ajutoare de stat. Printre ele şi un dosar cu tăieturi din ziare etichetat "Heroes". Acolo Jean Hutchinson adunase o adevărată colecţie de articole de presă despre criminali celebri.

La final, pentru munca meticuloasă şi pasiunea cu care a înşelat statul, Jean Hutchinson a fost recompensată cu cinci ani de închisoare.

Sursa informaţiei şi fotografia condamnatei aici

Nichita şi Cârlan - fasole şi ciolan

2008-01-13T19:10:00.000+02:00

Am citit şi eu, ca toată lumea interesată, cam tot ce s-a publicat în media ieşeană legat de acţiunea "fasole cu ciolan" propusă de PDL. Drept să spun, am avut tendinţa să cred că ambele părţi au dreptate: Cârlan pentru că legea îi dă voie să organizeze o astfel de acţiune, când şi unde doreşte (bineînţeles cu aprobare de la primărie), Nichita pentru că, primar fiind, poate să nu dea aprobare pentru desfăşurarea unei acţiuni de acest gen. (Vorbim strict în termeni de drepturi şi libertăţi, nu în termeni de morală.) Aşa s-a ajuns la un frumos blocaj al dialogului între părţi, blocaj care, în timp, nu putea decât să dea câştig de cauză primarului (odată trecută ziua de 24 Ianuarie, discuţia nu mai avea nici un sens. Pe de alta parte, încercarea de a forţa mâna lui Nichita, prin organizarea fără aprobare a acţiunii la data şi în locul anunţate, l-ar fi pus pe Cârlan în afara legii). Dan Cârlan ia astfel "înţeleapta hotărâre", ca să-l citez pe Florin Gheţău, de a alege varianta raţională, publicând un comunicat de presă unde anunţă abandonarea, cel puţin pentru moment, a cauzei Acţiunii "Fasolea".

Aşa că, departe de a obţine o mult vânată victorie de orgoliu în faţa lui Nichita, prin abandonul forţat, Cârlan se vede nevoit să încaseze prima castană electorală din campania pentru primăria Iaşi, care oficial nu a început încă. Comunicatul sus-amintit este o dovadă a ceea ce spun. Raţiunea renunţării pe care o invocă senatorul acolo are în glas nota unui mic oftat de ciudă. Citindu-l cu atenţie, ai senzaţia nu numai că autorul îşi varsă neputincios, în cuvinte de ocară, tot năduful pe adversarul său ("disperarea electorală a domnului Nichita", "micimea politică a domnului Nichita", "micul primar de Iaşi" etc.), ci poţi să fi martor şi la ameninţările cu răzbunarea cruntă ce va urma ("vom face curăţenia cuvenită la primărie, trimiţându-l în istorie..").

De aceea m-a surpins în mod total neplăcut tonul în care a ales senatorul democrat să dea replică adversarului său politic, cu atât mai mult cu cât sunt convins că tipul acesta de discurs nu îl caracterizează pe Cârlan şi nici nu are darul de a-i aduce în plasă alegători (publicul căruia i se adresează comunicatul, cel care a citit sau măcar auzit de Don Quijote, are alt mod de abordare decât ameninţarea şi ocara dragi precupeţei din spatele tarabei sau "ultras"-ului" din galerie). În plus, dacă vrei să impresionezi, faci cel mai bine stând pe tărâmul ferm al cunoştinţelor certe din domeniul pe care îl stăpâneşti şi nu te aventurezi prea departe în zone unde poţi afişa indecente carenţe.

Astfel, găsesc comparaţia între Gheorghe Nichita şi Don Quijote total neinspirată. În primul rând pentru că Don Quijote era un personaj pozitiv, iar Cârlan vrea să-l scoată pe Nichita drept unul negativ. Apoi, pentru că din câte ştiu eu, celebrul personaj creat de Cervantes era un mic boiernaş de ţară, idealist, care vrând să reînvie etica cavalerească din cărţile Evului Mediu, îşi lasă casa în paragină şi pleacă în lume să lupte cu spada şi lancea în folosul celor slabi şi obidiţi, sperând, în acelaşi tip, că faptele sale de glorie îi vor câştiga inima iubitei imaginare, Dulcineea. De aceea, stau şi mă întreb, care or fi punctele comune pe care Cârlan le-a zărit între cei doi? Nu cred că poate spune cineva fără să fie luat în râs că Gh. Nichita este un mic boiernaş de ţară; cu atât mai puţin că ar fi un idealist care luptă pentru binele celor slabi şi obidiţi; casa nu şi-a părăsit-o ca să colinde prin lume; nu poate fi acuzat de promovarea eticii cavalereşti; cât despre iubite, fie ele şi imaginare, nici nu poate fi vorba atâta timp cât primarul Iaşului se declară un fericit soţ şi tată. Să fi vrut Cârlan să sugereze faptul că ambele personaje sunt desuete pentru timpul în care trăiesc? Poate. Cât priveşte metafora luptei cu morile de vânt, până la interpretarea originală dată de senatorul democrat, ea sugera lupta pentru o cauză pierdută. Or în cearta declanşată de Acţiunea "Fasolea" cauza pierdută a fost cea pentru care a luptat Cârlan, nu Don Quijote alias Nichita.

De ce credeţi că filmele sunt atât de piratate în România?

2008-01-13T17:42:00.001+02:00

Primul gând care îmi vine în minte văzând rezultatele de mai sus este că noi, românii, avem o părere tare proastă despre noi înşine când vine vorba de cumpărături. Majoritatea înclinăm să credem că românul este hoţ ("a obţine lucruri fără să plătească" este un eufemism pentru a fura).

Personal, nu împărtăşesc această părere şi, în consecinţă, nu cred că filmele sunt piratate în România la scara la care sunt piratate din cauză că cetăţenilor ei "le place să obţină lucruri fără să plătească", cum au votat 50% dintre repondenţi. Nu cred nici în varianta votată în proporţie de 21% care spune că pirateria filmelor e în floare "pentru că nu se aplică legea cum trebuie". Mă găsesc mai degrabă printre cei 35% care spun "că originalele sunt prea scumpe" şi, drept rezultat, este mai ieftin să obţii o copie piratată .

Mai întâi, de ce nu cred în explicaţia creditată cu 50% din voturi? Fiind o explicaţie atât de generală, ea ar trebui să funcţioneze în contextul mult mai larg al pasiunilor sau distracţiilor (pentru că asta însemnă film pentru mare majortiatea dintre noi: pasiune şi/sau divertisment). Cu alte cuvinte, ar trebui ca românii să încerce să obţină fără să plătească şi alte bunuri din această categorie - de exemplu biletele la teatru, operă sau discotecă; cele de la fotbal, concerte sau, de ce nu?, de la circ. Sau, mai departe, am putea să ne întrebăm de ce filateliştii români nu "piratează" timbrele valoroase sau de ce colecţionarii de opere de artă nu se aruncă în vânt după copiile tablourilor celebre? Ce rost ar avea să dai bani grei pe un tablou de Toniza sau Goya când ai putea "pirata" unul?! Să fie vorba de o contradicţie aici? Pe de o parte românilor "le place să obţină lucruri fără să plătească" atunci când vorbim de pasiunea pentru filme şi tot românii plătesc bani frumoşi când vine vorba de pasiunea pentru a asculta muzică sau a vedea evenimente sportive live, de cea pentru colecţionarea timbrelor, a tablouri sau a obiecte de artă etc., adică românilor "nu le place să obţină lucruri fără să plătească". După părerea mea contradicţia este aparentă, pentru că românii, asemeni altor consumatori, preferă să cumpere ceea ce îşi doresc, dacă preţul cerut este corect şi nu să fure (nu luăm aici în calcul excepţiile de la regulă).

În al doilea rând, de ce nu cred în explicaţia votată în proporţie de 21%? Pentru că pur şi simplu abia dacă are un grăunte de adevăr în ea. Legea românească în domeniu se aplică, în ciuda impresiei că lucrurile stau altfel. Citiţi presa - mai degrabă ce locală decât cea de Bucureşti - şi veţi observa cât de dese sunt ştirile sau articolele despre acţiunile poliţiei pentru depistarea celor care piratează. Că nu întotdeauna e uşor să-i bagi la zdub pe cei prinşi cu mâţa-n sac, asta e altă mâncare de peşte.

În al treilea rând, de ce cred că nivelul piratării filmelor este direct proporţional cu nivelul preţurilor cu care se vând originalele pe piaţă? Pentru că fiind la început şi slab dezvoltată, piaţa românească de film este plină de produse de import. Acestea sunt vândute de cele mai multe ori la preţuri mai mari decât cele practicate în ţările de unde se importă (dacă ţinem cont de ados comercial, taxe de import etc.). Combinate cu veniturile modeste ale majorităţii românilor aceste preţuri devin prohibitive, fapt ce forţează pasionatul de cinematografie să caute căi alternative de procurare a filmelor pe DVD, cea mai la îndemână fiind piratarea lor. Preţurile foarte mare (sfidător de mari în unele cazuri - ex: "Deadwood" - Season 1 - 159,90 RON în România, acelaşi box set la aprox. 86 RON, e adevărat că la ofertă, pe amazon) nasc aproape natural o piaţă neagră a DVD-urilor. Aşa apar profesioniştii pirateriei care nu fac altceva decât să speculeze ilegal situaţia de fapt. În momentul în care câţiva întreprinzători deştepţi, cu ceva bani de investit, vor obţine drepturile de producere a DVD-urilor cu filme pentru piaţa românească există şanse reale ca preţurile să scadă serios, fără a diminua profitul. Iar atunci când pentru a-ţi cumpăra un film original nu trebuie să faci gaură în buzunar, pirateria se va ofili ca o buruiană tăiată la rădăcină.

Ce machiaj e la modă în primăvara şi vara lui 2008?

2008-01-11T23:14:00.000+02:00

O provocare pentru doamne şi domnişoare: ştiţi cum să vă machiaţi pentru a fi în pas cu moda sezonului de primăvară-vară 2008?

Specialiştii de la Maccosmetics sunt de părere că două cuvinte sunt suficiente pentru a caracteriza moda în materie de machiaj pentru sezonul care vine: simplu şi minimal. Ei spun că nimeni nu îşi mai întinde machiaj pe toată faţa, de pe frunte până la bărbie şi că e de prost gust în primăvara şi vară lui 2008 ca o femeie să poarte în acelaşi timp şi umbră în jurul ochilor, şi contur la baza genelor, şi rimel, şi fard de obraz, şi ruj, şi contur de buze. O femeie cu stil foloseşte doar unul sau două dintre aceste elemente.

Culorile de pudră recomandate sunt, în general, alese din spectrul culorilor care dau tenului senzaţia de bronzare. Pentru a aplica fard în jurul ochilor folosiţi pensule moi, de mărime medie, foarte utile în realizarea unei umbre uşoare. Este vital să vă puneţi în valoare frumuseţea ochilor. Veţi obţine efectul dorit de ochii mari şi luminoşi, dacă nu veţi uita să marcaţi mijlocul ploapelor cu un pic de pigment auriu iar parte de lângă nas a ochiului cu un creion deschis la culoare, gen vanilla. Întreg secretul unui machiaj la modă stă însă în amestecul uşor al culorilor şi întinderea lor uniformă.

În final totul este să ai minimum de machiaj pe faţă pentru a da senzaţia de natural, ochii puşi în valoare şi un ruj de culoare deschisă, preferabil un roş-orange, culoarea focului.

Sursa informaţiei şi demonstraţia video a felului în care trebuie să vă machiaţi le găsiţi aici.

No problem

2008-01-11T12:19:00.000+02:00

Aflu că www.newsiasi.ro este interesat să preia de pe acest blog unele dintre comentariile privitoare la filme.

That's all right with me guys!

Cancerul de sân detectat la dentist

2008-01-11T11:19:00.000+02:00

În curând dentiştii ar putea juca un rol mult mai important în viaţa femeilor decât până acum. Pe lângă o dantură sănătoasă şi un zâmbet impecabil, ele se vor putea duce la stomatolog şi pentru a afla dacă au cancer la sân sau nu. Cercetătorii americanii sunt pe cale să pună la punct o metoda simplă de depistare a acestei boi în fazele ei de început. Potrivit liderului echipei de cercetare, doctorul Charles Streckfus, tot secretul noii metode stă în salivă.

Astfel pe parcursul cercetăriilor efectuate asupra a 30 de subiecţie la Universitatea din Texas, Centrul de Ştiinţe ale Sănătăţii Houston, s-a descoperită că există cel puţin 49 de proteine în saliva femeilor care au cancer la sân ce le diferenţiază de femeile care nu au o astfel de boală. Mai mult, în funcţie de prezenţa sau absenţa unora dintre aceşti produşi organici, medici pot preciza tipul de tumoră, malignă sau benignă.

Specialiştii par foarte încrezători în virtuţile acestei noi metode de depistarea a cancerului la sân, previzionând chiar că ea va înlocui vechea metodă, mamografia.

sursa Association of Cancer Oline Resources;
detalii foarte asemănătoare cu cele de mai sus în Ziua

Şcoală de zâmbit pentru fetele de la Olimpiadă

2008-01-10T20:59:00.000+02:00

Chinezii ăştia sunt culmea. Au mai inventat una: şcoala de zâmbit. Cine vrea să ajungă purtătoare de medalie la Olimpiada din Beijing, trebuie să fi făcut o astfel de şcoală. Iar pentru a o absolvi trebuie să stăpâneşti la perfecţie atât tehnica "zâmbitului care vine din interior" acompaniată de tehnica "ochilor luminoşi", cât şi ambele procedee de plecăciune, cea de 45 de grade cât şi cea de 15 grade. Purtatea unei tăvi pe braţe cu o înclinaţie de exact 90 de grade faţă de corp şi perfect paralelă cu solul este o altă abilitate indispensabilă dacă vrei să faci faţă cu succes cererilor organizatorilor.

Diploma în zâmbit nu este însă un criteriu suficient pentru a te număra printre cele în jur de 380 de fericite domnişoare. În afară de aceasta, candidata ideală trebuie să prezinte o siluetă ca trasă prin inel, să aibă între 18 şi 25 de ani şi să măsoare nu mai puţin de 1.68 m dar nici mai mult de 1.72m.

Dacă vă interesează să aflaţi mai multe sau să vedeţi cum arată o astfel de domnişoară, apăsaţi aici.

Efectul ursuleţului de pluş asupra Bisericii Anglicane

2008-01-09T19:21:00.000+02:00

Guvernul britanic este hortărât să arunce la gunoi Legea blasfemiei care protejează Biserica Anglicană. Hotărârea este efectul unei campanii duse de o serie de persoane publice din UK, printre care Lordul Carey, fost Arhiepiscop de Canterbury, (alături de monarh, Arhiepiscopul de Canterbury este considerat capul Bisericii Anglicane). La rândul său, campania pentru abolirea Legii blasfemiei este efectul unei dispute diplomatice produse cu ceva timp în urmă între Marea Britanie şi Sudan. Ea a fost generată de condamnarea la închisoare de către autorităţile sudaneze a unei cetăţence britanice, Gillian Gibbons, pentru blasfemie împotriva Islamului. Gibbons, care preda limba engleză într-o şcoală primară din Sudan, i-a înfuriat la culme pe colegii săi musulmani când i-a dat numele profetului unui ursuleţ de pluş ce servea ca material didactic la ore.

Un câine de vânătoare şi-a împuşcat stăpânul

2008-01-08T22:16:00.000+02:00

Vă vine să credeţi sau nu, dar ştirea este cât se poate de adevărată.

Perry Alvin Price de 46 de ani a murit în spital din cauza unor pierderi severe de sânge produse de o împuşcătură în coapsă. Price se afla la vânătoare lângă un orăşel numit Stowell, la 60 de mile de Houston, în sud-estul Texasului. După ce a împuşcat o gâscă s-a dus în spatele maşinii de unde a vrut să dea drumul câinelui său, un labrador de culoarea ciocolatei.
În acel moment s-a auzit o împuşcătură. Glonţul a penetrat partea din spate a maşinii după care l-a lovit pe Price în coapsă. Rana s-a dovedit în cele din urmă mortală. În urma investigaţiilor făcute de poliţie şi a analizei amprentelor de noroi de pe trăgaci a reieşit că cel care a tras a fost nimeni altul decât câinele vânătorului.

sursa aici

Pe aripele dorinţei

2008-01-06T14:22:00.000+02:00

"Wings of Desire" (sau "The Sky Above Berlin" sau "Der Himmel über Berlin") era unul dintre filmele trecute la categoria "filme pe care doresc de mult să le văd". Doream să-l văd nu numai pentru că este făcut de unul dintre cei mai aclamaţi regizori germani de după război, nici numai pentru că a cam luat tot ce se putea lua în materie de premii la festivalurile de film din Europa (în total vreo 15 premii de-a lungul anilor 1988-89) , ci pentru că vorbeşte despre un subiect oarecum ocolit - dacă nu chiar taboo - în cinematografia postbelică. Şi anume, rănile adânci lăsate de al doilea război mondial pe faţa Berlinului, prin extensie pe faţa Germaniei şi în conştiinţa nemţilor.

Nu am fost deloc dezamăgit în aştepările mele de a vedea un film bun. Ba dimpotrivă. După cum este pusă în scenă ideea, după jocul actorilor, după echilibrul intern al combinaţiei senariu-muzică-imagine-montaj, e clar că "Wings of Desire" îşi merită premiile şi Wim Wenders renumele. I-a reuşit din plin îngemănarea dintre un eseu cinematografic şi o poveste de dragoste. Poate că filmul este un pic cam lung ( în total 122 de minute) însă riscul ca privitorul să-şi piardă interesul este minim.

Subiectul lui poate fi rezumat în doar câteva cuvinte. Damiel (Bruno Ganz), unul dintre sutele, poate miile de îngerii care veghează asupra liniştii sufleteşti a muritorilor ce îşi duc viaţa în Berlin, se îndrăgosteşte de Marion (Solveig Dommartin), o franţuzoiacă, trapezista unui circ de cartier. Atracţia faţă de viaţa de muritor devine tot mai puternică, fapt ce îl face să-şi mărturisească tentaţiile colegului său de nemurire, îngerul Cassiel (Otto Sander). Astfel, purtat pe aripile dorinţei, Damiel renunţă la cele nemuritoare de înger şi încearcă, plin de candoare, să înveţe ce înseamnă să fii om. Un alt fost-înger Peter Flak (binecunoscutul Columbo), ajuns regizor de film în lumea muritorilor, îl ajută pe Damiel în tentativa de a se "umaniza", învâţându-l pentru început cum se bea cafea şi cum se fumează, restul urmând să înveţe pe cont propriu şi din iubirea faţă de Marion.

Binînţeles că filmul e mult mai mult decât atât, povestea de dragoste dintre un înger şi o pământeancă fiind doar un bun pretext pentru a materializa viziunea artisitcă a lui Wenders
despre viaţa şi sufletul unui oraş, cândva măreţ, acum distrus de bombardamente; un oraş (o ţară şi o naţiune) care, deşi căzut în dizgraţie şi nenorocire, ştie că are o istorie în spate şi este hotătât să continue să aibă una. Adaugă la toate acestea geniala reprezentare cinematografică a ceea ce ar putea să însemne "munca" de înger păzitor şi poţi avea liniile mari ale unui film consistent, bogat în semnificaţii şi idei, capabil să atingă coarde sensibile în sufetul privitorului.

Oricât de premiat şi lăudat ar fi, totuşi "Wings of Desire" nu este un film pe care îl poţi vedea când ai chef de filme "cu nemţi şi împuşcături", cu maşini şi tipe faine, cu şiroaie de sânge şi grămezi de capete explodate. Cu alte cuvinte el nu oferă spectacol uşor care te face să te simţi bine cu o bere şi un castron de floricele de porumb alături. Pentru a-l savura din plin, e nevoie de un pic de efort din partea celui care priveşte, o minte deschisă şi un ochi atent. Altfel, încercarea de a avea o seară reuşită în faţa unui film bun poate sfârşi într-o plictiseală cu pocnit de fâlci din cauza căscatului prea des.

(Wim Wenders - pe care l-aţi putut vedea recent, la cea de a 20-a ediţie a premiilor Academiei Europene de Film unde pelicula lui Cristi Mungiu, "4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile", a fost declarată cel mai bun film al anului 2007 iar el, cel mai bun regizor - explică aici ce a vrut să exprime în filmul său.)

The Century of Warfare

2008-01-06T00:01:00.000+02:00

Documentarul "The Century of Warfare" merită să fie văzut iar pentru cine îşi permite merită să-l aibă în videotecă. (Poate fi cumpărat la un preţ acceptabil - mai puţin de £12 + transportul, la rubrica used&new - de pe Amazon).

E un box set de calitate, de opt DVD-uri extrem de fain prezentate. În total 26 de ore de istorie în imagini de arhivă acompaniate de un comentariu bine documentat, narat de inconfundabilul Robert Powell (Isus din Nazareth în filmul cu acelaşi titlu de Franco Zeffirelli).

Cele 26 de episoade acoperă tot ce a însemnat conflict major în secolul XX. Aşa că, pe lângă cele două războie mondiale, pasionaţii de istorie pot să afle şi să vadă o grămadă de lucruri - sau să-şi reîmprospăteze memoria - despre războiele balcanice, despre cele civile din Rusia şi Spania, despre războiele din Orientul Mijlociu, despre cel din Peninsula Coreeana, despre cel din Vietnam şi cel din Golf, despre Războiul Rece etc.

Nu cred că se găseşte la ora asta pe piaţă un serial mai complet şi mai obiectiv realizat pe această temă decât "The Century of Warfare" pus în vânzare, în 2004, de cei de la Universal Pictures UK . Aşa că nu rataţi să-l vedeţi fie pe DVD, fie la TV.

Şi senatorii pot greşi

2008-01-04T16:43:00.000+02:00

Am citit cu mare interes articolele din presa ieşeană şi postările din blogosferă legate de declaraţia lui Dan Cârlan. Am observat că multă lume dacă nu laudă deschis iniţiativa, cel puţin o socoteşte ca fiind o mişcare extrem de bună pentru senatorul democrat.

Lăsând la o parte ideea cu câştigul de imagine pentru Dan Cârlan - chestiune irelevantă în context atâta timp cât el îşi propune o miză mult mai mare, adică obţinerea primăriei Iaşi de către PLD - consider că o eventuală numire a rectorului Oprea drept candidat al democraţilor împotriva lui Nichita este o greşeală.

Mai întâi este o greşeală pentru că Oprea nu este un om politic. O fi un bun manager, nu neg, dar prestaţiile sale pe scena politică sunt uneori atât de ne la locul lor încât frizează ridicolul. Nu-mi pot închipui că Nichita poate fi învins în cursa pentru primărie de un personaj livresc aşa cum este Oprea. Că Oprea ar face o figură frumoasă la primăria Iaşi, că s-ar pricepe să facă management public adevărat, că ştie cum să facă bani nu numai să cheltuie, asta-i cu totul altceva. Dar până să ajungi să culegi cireşele trebuie să te urci în cireş, nu? Ori actualul primar nu poate fi oprit să se urce în cireş decât de un oponent cel puţin la fel de practic şi agil cum e el. Cu alte cuvinte Nichita nu poate fi bătut decât tot de un om politic.

În al doilea rând este o greşeală pentru că se pune în faţă premisa greşită că Nichita nu are nici o şansă să-şi reînnoiască mandatul. Cine spune asta, un sondaj intern al PDL? Conform acestei logici înseamnă că dacă îl iau pe nea' Gică de la sculărie şi-l pun candidatul democraţilor la primăria Iaşi te pomeneşti că-l şi vezi investit cu panglica tricoloră în Palatul Roznovanu. De când mandatele de primar sunt câştigate prin sondaje de opinie? Evident că rectorul Oprea nu-i nea' Gică de la sculărie, dar nici Nichita nu-i un papiţoi care să se dea bătut pentru că aşa le-a ieşit în sondaj democraţilor.

În al treilea rând este o greşeală pentru că nu este luată deloc în calcul poziţia PNL. Iar PNL are nenumărate săgeţi în teacă pe care să le tragă înspre Oprea. E foarte uşor să se ajungă la o încăierare electorală între candidatul PDL şi cel al PNL. Toată lumea ştie că al treilea iese întotdeauna câştigător atunci când este suficient de deştept să speculeze animozităţile dintre adversarii direcţi. Mai are sens întrebarea dacă Nichita se pricepe sau se pretează la un astfel de joc?

Dintre toate numele vehiculate de posibili candidaţi la Primăria Iaşi, singurul care poate să-l lase pe actualul primar fără un nou mandat este Dan Cârlan. Spre deosebire de Oprea, Cârlan este un om politic redutabil, are o notorietate publică de invidiat iar problemele cu PNL-ul şi le-a rezolvat demult. Singura sa problemă adevărată este că ia prea în serios eşecurile electorale trecute. Până la urmă şi lui Mitterrand i-au trebuit vreo trei campanii electorale ca să obţină mandatul, e adevărat că de preşedinte al Franţei.

"Societatea nebună"

2008-01-04T00:11:00.000+02:00

Există oarece semne de îngrijorare în lumea vorbitoare de engleză, în special în UK, faţă de creşterea incidenţei bolilor mentale în rândul populaţiei. O serie întreagă de teorii au apărut în încercarea de a explica acest fenomen. Se pleacă de la a considera vremea ploiasă şi mohorâtă specifică acestei zone geografice drept vinovatul principal pentru rata, considerată de unii mare, a bolilor mentale, se trece prin a se evidenţia că metodele de diagnostic s-au îmbunătăţit în ultimul timp, facând posibilă depistarea unor boli care altădată nu puteau fi identificate şi se ajunge până la a pune totul în spatele mamelor din ce în ce mai tinere (unele abia depăşind 15 sau 16 ani) şi mai puţin pregătite să poarte o sarcină şi să îngrijească un nou născut. Între acestea, una sună foarte cunoscut chiar şi nouă. Este vorba de teoria psihologului Oliver James. Potrivit lui, la baza creşterii cazurilor de boli mentale se află cauze economice; mai exact acestea sunt produse de un anumit tip de capitalism numit "capitalismul egoist".

Marxism, ăsta e mirosul pe care îl degajă teoria amintitului psiholog. Şi totuşi el face o analiză rezonabilă a efectelor psihologice pe care le produc etica societăţii capitaliste, consumerismul şi foamea de bani şi faimă caracteristice ţărilor dezvoltate şi din ce în ce mai prezente la noi, în România. Nu trebuie să fi de aceeaşi părere cu el - nu trebuie să fi convins că societatea în care trăim azi este o "societate nebună", nici că depresia şi axietatea, prea des prezente în viaţa omului modern, sunt cauzate de ideea atât de populară în mass-media că succesul în viaţă înseamnă să ai grămezi de bani şi să ajungi vedetă - nu trebuie să crezi toate acestea, spuneam, pentru a asculta ce are de spus James. Dacă de răsfoit carte sa "The Selfish Capitalist - Origins of Affluenza" este destul de complicat şi cronofag, atunci oricine este interesat poate să identifice uşor punctele principale ale analizei sale în articolul publicat în The Guardian (comentariile făcute de cititori la acest articol merită luate în considerare) sau să îl asculte direct în timpul unui seminar la care a participat în din noiembrie 2007.

Masca din oglindă

2008-01-03T16:32:00.000+02:00

Nu ştiam absolut nimic despre filmul astă când l-am cumpărat. L-am luat totuşi pentru că era la un preţ foarte mic. Şi dacă tot l-am luat am zis să văd cum e. Am rămas încântat ca după un vis frumos, ca după o poveste minunată. De fapt asta şi este, un vis 3D, o poveste fantastică.

În câteva cuvinte, este vorba despre fata a doi proprietari de circ care, ajunsă la vârsta rebelă de 15 ani, este hotărâtă să-şi ia viaţa pe cont propriu. Astfel devine captivă îmtr-o lume imaginară, creată de ea însăşi dar guvernată de războiul dintre forţele Binelui şi Răului, echilibrul dintre cele două tabere fiind serios distrus în favoarea celor din urmă forţe. Singura cale de a reveni în lumea reală şi în acelaşi timp de a reface echilibrul distrus din lumea imaginară este de a găsi un anume obiect numit "mirrormask". Clasic, aproape plictisitor de clasic.

Aşa pare la prima privire, la fel cum povestea lui Romeo şi a Julietei, doi tineri îndrăgostiţi hotărâţi să moară unul pentru altul, este extrem de plictisitoare până asculţi şi vezi cum este pusă în scenă întreaga întâmplare. Iar Mirror Mask este o capodoperă a genului din punctul de vedere al punerii în scenă. Fantezie pură, magie a decorului, reverie a inocenţei, imaginaţie creativă de cea mai bună calitate. Efect terapeutic garantat pentru cei care caută să evadeze pentru aproximativ o oră şi jumătate din lumea reală. Contraindicat pentru cei care nu au starea necesară sau nu au chef de poveşti.

Dacă vreţi să aflaţi mai multe, puteţi vede trailerul aici sau puteţi vizita pagina de web a filmului aici.

De ce îmi mai trebuie şi mie blog?

2008-01-02T11:33:00.000+02:00

Întodeauna am fost mirat de cât de repede pierzi un gând bun atunci când nu îl materializezi în vreun fel. Simplu fapt de a-l însemna pe ceva echivalează cu ai da o şansă să existe. Îmi place mult ideea asta; atât de mult încât să mă convingă că e bine să-mi fac un blog. Sper ca în felul acesta să dau şansa de a exista unora dintre gândurile mele bune. Sunt conştient că nu sunt multe dar cel puţin sunt sincere.

Pe de altă parte creearea acestui blog îmi dă sentimentul că nu risipesc, că dimpotrivă adun ceva, că devin cumva mai bogat. Şi cu siguranţă voi fi mai bogat; dacă nu în prieteni cel puţin în duşmani. E foarte simplu să te preocopseşti cu o grămadă de duşmani atunci când îţi propui să fi sincer.

Deşi este mai ademenitor şi relaxant să încerci să ai prieteni mulţi şi duşmani deloc, eu aleg de data asta să-mi fac şi câţiva duşmani. Nu e rău să ştii că se găseşte mereu cineva să critice sau să cârcotească când aude de tine. E unul dintre lucrurile care mă ţin în priză şi mă fac să fiu mai exigent cu mine însumi. În afară de asta, sunt convins că adevăratele prietenii nu se construiesc decât prin sinceritate.

Pe scurt cam de asta m-am apucat să-mi fac blog - că să fiu mai bogat şi ca să pot exersa sinceritatea. Nu ascund faptul că mai există şi un al treilea motiv: doi buni prieteni m-au îndemnat să fac asta, lucru pentru care ţin să le mulţumesc.