"Wings of Desire" (sau "The Sky Above Berlin" sau "Der Himmel über Berlin") era unul dintre filmele trecute la categoria "filme pe care doresc de mult să le văd". Doream să-l văd nu numai pentru că este făcut de unul dintre cei mai aclamaţi regizori germani de după război, nici numai pentru că a cam luat tot ce se putea lua în materie de premii la festivalurile de film din Europa (în total vreo 15 premii de-a lungul anilor 1988-89) , ci pentru că vorbeşte despre un subiect oarecum ocolit - dacă nu chiar taboo - în cinematografia postbelică. Şi anume, rănile adânci lăsate de al doilea război mondial pe faţa Berlinului, prin extensie pe faţa Germaniei şi în conştiinţa nemţilor.
Nu am fost deloc dezamăgit în aştepările mele de a vedea un film bun. Ba dimpotrivă. După cum este pusă în scenă ideea, după jocul actorilor, după echilibrul intern al combinaţiei senariu-muzică-imagine-montaj, e clar că "Wings of Desire" îşi merită premiile şi Wim Wenders renumele. I-a reuşit din plin îngemănarea dintre un eseu cinematografic şi o poveste de dragoste. Poate că filmul este un pic cam lung ( în total 122 de minute) însă riscul ca privitorul să-şi piardă interesul este minim.
Subiectul lui poate fi rezumat în doar câteva cuvinte. Damiel (Bruno Ganz), unul dintre sutele, poate miile de îngerii care veghează asupra liniştii sufleteşti a muritorilor ce îşi duc viaţa în Berlin, se îndrăgosteşte de Marion (Solveig Dommartin), o franţuzoiacă, trapezista unui circ de cartier. Atracţia faţă de viaţa de muritor devine tot mai puternică, fapt ce îl face să-şi mărturisească tentaţiile colegului său de nemurire, îngerul Cassiel (Otto Sander). Astfel, purtat pe aripile dorinţei, Damiel renunţă la cele nemuritoare de înger şi încearcă, plin de candoare, să înveţe ce înseamnă să fii om. Un alt fost-înger Peter Flak (binecunoscutul Columbo), ajuns regizor de film în lumea muritorilor, îl ajută pe Damiel în tentativa de a se "umaniza", învâţându-l pentru început cum se bea cafea şi cum se fumează, restul urmând să înveţe pe cont propriu şi din iubirea faţă de Marion.
Binînţeles că filmul e mult mai mult decât atât, povestea de dragoste dintre un înger şi o pământeancă fiind doar un bun pretext pentru a materializa viziunea artisitcă a lui Wenders
despre viaţa şi sufletul unui oraş, cândva măreţ, acum distrus de bombardamente; un oraş (o ţară şi o naţiune) care, deşi căzut în dizgraţie şi nenorocire, ştie că are o istorie în spate şi este hotătât să continue să aibă una. Adaugă la toate acestea geniala reprezentare cinematografică a ceea ce ar putea să însemne "munca" de înger păzitor şi poţi avea liniile mari ale unui film consistent, bogat în semnificaţii şi idei, capabil să atingă coarde sensibile în sufetul privitorului.
Oricât de premiat şi lăudat ar fi, totuşi "Wings of Desire" nu este un film pe care îl poţi vedea când ai chef de filme "cu nemţi şi împuşcături", cu maşini şi tipe faine, cu şiroaie de sânge şi grămezi de capete explodate. Cu alte cuvinte el nu oferă spectacol uşor care te face să te simţi bine cu o bere şi un castron de floricele de porumb alături. Pentru a-l savura din plin, e nevoie de un pic de efort din partea celui care priveşte, o minte deschisă şi un ochi atent. Altfel, încercarea de a avea o seară reuşită în faţa unui film bun poate sfârşi într-o plictiseală cu pocnit de fâlci din cauza căscatului prea des.
(Wim Wenders - pe care l-aţi putut vedea recent, la cea de a 20-a ediţie a premiilor Academiei Europene de Film unde pelicula lui Cristi Mungiu, "4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile", a fost declarată cel mai bun film al anului 2007 iar el, cel mai bun regizor - explică aici ce a vrut să exprime în filmul său.)
Nu am fost deloc dezamăgit în aştepările mele de a vedea un film bun. Ba dimpotrivă. După cum este pusă în scenă ideea, după jocul actorilor, după echilibrul intern al combinaţiei senariu-muzică-imagine-montaj, e clar că "Wings of Desire" îşi merită premiile şi Wim Wenders renumele. I-a reuşit din plin îngemănarea dintre un eseu cinematografic şi o poveste de dragoste. Poate că filmul este un pic cam lung ( în total 122 de minute) însă riscul ca privitorul să-şi piardă interesul este minim.
Subiectul lui poate fi rezumat în doar câteva cuvinte. Damiel (Bruno Ganz), unul dintre sutele, poate miile de îngerii care veghează asupra liniştii sufleteşti a muritorilor ce îşi duc viaţa în Berlin, se îndrăgosteşte de Marion (Solveig Dommartin), o franţuzoiacă, trapezista unui circ de cartier. Atracţia faţă de viaţa de muritor devine tot mai puternică, fapt ce îl face să-şi mărturisească tentaţiile colegului său de nemurire, îngerul Cassiel (Otto Sander). Astfel, purtat pe aripile dorinţei, Damiel renunţă la cele nemuritoare de înger şi încearcă, plin de candoare, să înveţe ce înseamnă să fii om. Un alt fost-înger Peter Flak (binecunoscutul Columbo), ajuns regizor de film în lumea muritorilor, îl ajută pe Damiel în tentativa de a se "umaniza", învâţându-l pentru început cum se bea cafea şi cum se fumează, restul urmând să înveţe pe cont propriu şi din iubirea faţă de Marion.
Binînţeles că filmul e mult mai mult decât atât, povestea de dragoste dintre un înger şi o pământeancă fiind doar un bun pretext pentru a materializa viziunea artisitcă a lui Wenders
despre viaţa şi sufletul unui oraş, cândva măreţ, acum distrus de bombardamente; un oraş (o ţară şi o naţiune) care, deşi căzut în dizgraţie şi nenorocire, ştie că are o istorie în spate şi este hotătât să continue să aibă una. Adaugă la toate acestea geniala reprezentare cinematografică a ceea ce ar putea să însemne "munca" de înger păzitor şi poţi avea liniile mari ale unui film consistent, bogat în semnificaţii şi idei, capabil să atingă coarde sensibile în sufetul privitorului.
Oricât de premiat şi lăudat ar fi, totuşi "Wings of Desire" nu este un film pe care îl poţi vedea când ai chef de filme "cu nemţi şi împuşcături", cu maşini şi tipe faine, cu şiroaie de sânge şi grămezi de capete explodate. Cu alte cuvinte el nu oferă spectacol uşor care te face să te simţi bine cu o bere şi un castron de floricele de porumb alături. Pentru a-l savura din plin, e nevoie de un pic de efort din partea celui care priveşte, o minte deschisă şi un ochi atent. Altfel, încercarea de a avea o seară reuşită în faţa unui film bun poate sfârşi într-o plictiseală cu pocnit de fâlci din cauza căscatului prea des.
(Wim Wenders - pe care l-aţi putut vedea recent, la cea de a 20-a ediţie a premiilor Academiei Europene de Film unde pelicula lui Cristi Mungiu, "4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile", a fost declarată cel mai bun film al anului 2007 iar el, cel mai bun regizor - explică aici ce a vrut să exprime în filmul său.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu