Drumar universal

Ufffff! Respir uşurat. Am scăpat de huruitul nervos al motoarelor ambalate de maşini grele, a tăcut şi pickhammerul ce muşca sacadat de o sută de ori pe secundă din asfalt, iar bâzâitul înfundat şi mânios al fierăstrăului electric pus să despice pavelele de beton nu-l mai aud de două zile. În sfârşit binecuvântată linişte şi pe strada mea. Dacă o să vă spun că de două luni încoace a trebuit să suport terorismul fonic şi să fac faţă intoxicărilor forţate cu praf practicate de o mână de drumari fără suflet, o să-mi înţelegeţi, cred, motivele de bucurie.

Când s-au apucat să repare trotuarul şi o parte a străzii pe care locuiesc, i-am privit cu mare simpatie şi admiraţie pe muncitorii galezi. Îmbrăcaţi în salopetele lor noi peste care şi-au pus prevăzători veste reflectorizante, stăteau bine înfipţi în cizme de cauciuc ce le ajungeau la genunchi. Te priveau direct în faţă pe sub cozorocul căştilor de protecţie cu încrederea şi siguranţa soldaţilor ce au trecut de mult prin botezul focului. Involuntar mi-a venit în minte imaginea lucrătorului de la "Citadin" Iaşi: rupt, jerpelit, cu un fes slinos tras peste părul neîngrijit, frecându-şi obrazul nebărbierit în timp ce trage cu ochiul la sacoşa de un leu în care stă la adăpost de maidanezii flămânzi sufertaşul cu mâncare.

În ciuda contrastului puternic dintre imaginea drumarului român din Iaşi şi a celui galez din Powys, mentalitatea lor pare a fi plămădită din acelaşi aluat; dincolo de aparenţele exterioare stă ascunsă, de fapt, aceeaşi esenţă psihologică. Nu este greu să observi că, în ambele cazuri, ziua de muncă se desfăşoară după aceleaşi pattern-uri ce sunt menite a arăta publicului larg, plătitor de taxe, importanţa întreprinderii edilitare ce se desfăşoară chiar sub privirile lor; eforturile demiurgice ale acestor semi-eroi deschizători (şi reparatori) de drumuri se cer îngroşat subliniate. În realitate însă, băieţii cu pickhammerul mai mult îşi joacă rolul decât şi-l trăiesc. Au învăţat cum să-şi facă o intrare glorioasă în scenă, când e momentul să rostească replica magică "hăi-rup" şi cum să-şi aleagă cel mai bun moment pentru a se retrage nevăzut în spatele cortinei unde-şi lepăda costumul de scenă şi a se cufunda în îmbrăţişarea pufoasă a chiulului.

Cum muncesc "citadinii" noştri, ştim cu toţii. Am avut şi eu ocazia ades să îmi împotmolesc pantofii în dâra de smoală proaspăt topită pe care o lasă în urma lor. Mai puţin familiarizat eram cu metodele omologilor lor din vestul insulei protejate de războinica Britannia. Formă diferită, aceeaşi esenţă, cum vă spuneam. Ei îşi încep ziua de muncă la prima oră a dimineţii, înaintea concetăţenilor lor care îşi petrec timpul pe la birou. Sunt matinali nu din convingere, ci din nevoie: înainte de a intra efectiv în pâine, e nevoie de ceva timp pentru activităţi preliminare. Până sunt îmbrăcate hainele de lucru, până sunt scoase uneltele, până se pregătesc toate materialele, trece o oră. Aşa că, numai bine, când încep să curgă maşinile cu oameni grăbiţi să ajungă la serviciu, ies şi bravii drumari la lucru. Mai întâi, blochează strada, lăsând doar un firicel de bandă pe unde rândul de maşini se strecoară anevoie precum aţa prin urechile acului. Momentul maxim al activităţii de dimineaţă durează exact cât ţine perioada cea mai intensă de circulaţie. Apoi ritmul scade şi uşor, uşor, unul câte unul, drumarii se retrag prin cabine de maşini pentru o bine-meritată pauză de ceai. Căştile de protecţie sunt aşezate alături, iar broboanele imaginare de sudoare sunt şterse cu dosul palmei de pe frunte. Nările freamătă la aburul cald ce se ridică unduitor din termosuri. Doar câte un cablu conectat la utilaje se mai zbate spasmodic pe şantier ca o râmă stropită cu saramură sau un tractor îşi bâzâie motorul în surdină pentru a păstra aparenţa muncii. În rest, odihnă liniştitoare. Păsările ciripesc în copacii de alături, soarele mângâie moale movila de moloz cu razele-i filtrate printr-un nor, iar praful coboară molcom, aşezându-se pe capotele maşinilor parcate în apropiere.

Ziua de lucru este însă departe de a se fi sfârşit. Aşa că babelul reîncepe cu puţin timp înainte de ora prânzului când toată lumea năvăleşte în oraş: funcţionarii din birouri ca să ia masa la cafeneaua din colţ, bătrânii şi casnicele ca să facă shopping la supermarket, iar elevii de liceu să se zbenguie pe străzi, în pauza mare. Toţi au şansa să-i admire pe minunaţii drumari la lucru. Iar ei ştiu să-şi joace rolul de vedete meteorice. "Vedeţi, noi muncim când alţii merg la masă şi se relaxează. Soartă crudă aveam, dar îi ţinem piept cu fruntea sus." Însă nu-i nimic, îşi scot ei pârleala. Vine ora mesei de prânz şi pentru ei! Iar după ce te-ai îndopat cu "fish and chips", cârnaţi scăldaţi în ulei clocotind, hamburgeri, hot-dogs sau alte bunătăţuri de fast-food, se ştie, nu te mai trage aţa la muncă. Parcă şi tractorul încărcat cu moloz urcă mai greu la deal. Ritmul se păstrează lent până aproape de finalul zilei de muncă când cunoaşte, din nou, o intensificare subită. Semnalul e dat de primii funcţionari care se urcă grăbit în maşinile din parcare. Şi ca un făcut, toate utilajele se trezesc dintr-o dată la viaţă, zumzăind infernal; drumul iarăşi e blocat, iar calea cea îngustă e iarăşi bătută de cei mulţi nerăbdători să ajungă, de această dată, de la serviciu acasă.

După cum vă spuneam, două luni a ţinut tămbălăul; două luni de huruituri şi de situaţii neplăcute pentru o bună parte din populaţia micului orăşel în care locuiesc. Şi totul pentru ce? - pentru a amenaja mai puţin de 50 de metri de drum şi trotuarul aferent. Aţi citit bine: mai puţini de 50 de metri! Eficienţă maximă deci. Ce au putut să facă oamenii aceia timp de două luni pe aşa o distanţă mică, vă întrebaţi, aşa cum s-au întrebat mulţi dintre vecinii mei? Ei bine, au găsit ei ce să facă. De exemplu, au pus bordurile de vreo trei ori. Mai întâi le-au mutat când au realizat că făcuseră trotuarul prea îngust, aşa că l-au lărgit. Numai bine le-au aşezat a doua oară, când au observat cu stupoare că au uitat să planteze în trotuar ţevile pentru semnele de circulaţie. În fine a treia oară s-au străduit din răsputeri să nu mai uite nimic, dar tot a fost nevoie de încă o intervenţie pentru a ridica bordurile la nivelul cerut de proiect. Şi aceasta nu a fost totul. Puterea lor creatoare şi-a pus amprenta şi asupra insuliţei pietonale în formă de triunghi ce separă benzile de mers în intersecţia de la capătul străzii. Prima dată au desenat-o prelung, ca o lacrima atârnând în geana unei fete mari, răpite de sburător. Apoi au revenit asupra design-ului complex al provocatoarei construcţii inginereşti, şi după ce şi-au pus întreaga imaginaţie şi talent la lucru, au ajuns la concluzia că insuliţa cu pricina trebuie scurtată şi rotunjită în parte ei prelungă, ajungând în final să semene cu un trapez dezlânat cu colţurile retezate.

Dar bine că s-a terminat odată. Am oftat uşurat când cu melancolie amară harnicii drumari au ridicat toate semnele ce dădeau de veste că acolo se lucrează şi au redat drumul circulaţiei nerestricţionate. Nu am făcut-o numai eu, ci toţi cei care au ajuns în timp să-i îndrăgească pe purtătorii de veste reflectorizante şi cizme de cauciuc precum o îndrăgeşte nora pe mama-soacră în casa căreia este obligată să stea. Însă după această experienţă, imaginea romantică pe care o aveam despre drumarul galez şi, în general, despre cel britanic s-a alterat simţitor, apropiindu-se, până la suprapunere, de imaginea drumarului ieşean şi, prin extensie, a celui român. Mai mult, tind să cred din ce în ce mai mult că nonşalanţa afişată în faţa şoferului oprit la semaforul improvizat, sfinţenia cu care sunt respectate toate pauzele regulamentare, lăcomia cu care este exploatată orice oportunitate de a trage mâţa de coadă, sârguinţa cu care se toacă fondurile alocate de la bugetele publice, "hăi-rup-ul" de faţadă sunt trăsături inconfundabile ale drumarului de oriunde, indiferent de consiliul local pentru care ar lucra, trăsăturile drumarului universal.