marți, 7 octombrie 2008

Printre megaliţii de la Stonehenge

Este imposibil să conduci pe A344 dinspre Shrewton spre Amesbury fără ca atenţia să-ţi fie atrasă de un grup de pietroaie uriaşe aşezate în cerc şi cocoţate tocmai în vârf de deal. Înainte să te întrebi ce-i acolo, te luminezi: Stonehenge!!! La numai câteva sute de metri de viteza şi aglomeraţia unui drum modern, stă întredeschisă o poartă ce te poate transporta vreo cinci milenii înapoi în istorie. Cu greu rezişti tentaţiei de a o împinge larg deschisă.


Virezi la drepta, tragi maşina în parcarea de peste drum şi, după ce, ca un mânz pe hipodrom, ai batut nerăbdător din picioare în faţa casei de bilete, te grabeşti să iei contact nemijlocit cu Istoria. În schimb dai piept în piept cu amara dezamăgirea. În realitate, Stonehenge nu-i nici pe departe la fel de spectaculos ca în poze şi cu atât mai puţin grandios decât e prezentat în documentarele marca BBC: o mână de stânci - unele prăvălite sub greutatea anilor - împrăştiate pe un vârf de deal. Sunt supărat că nici măcar nu am voie să mă apropii de ele, să le ating, să le miros. Cei de la English Heritage au montat de jur-nprejur un gărduleţ care te impiedică să treci; aşa că 10-15 metri este distanţa cea mai mică la care poţi fi de celebrele stânci. Şi aceasta numai într-un singur punct pentru că în rest distanţa dintre tine, vizitatorul, şi megaliţii pre-istorici este de peste 50-60 de metri.


Încruntat ca un puştan care primeşte de ziua lui o carte în loc de mult promisa bicicletă, mă închei la haină ca să mă protejez de vântul rece şi pătrunzător de toamna şi dau drumul aparatului ce îmi prezintă informaţii despre celebrul obiectiv turistic din faţa mea, spunându-mi în gând “bine măcar că nu plouă”. De jur împrejur lume ca la nuntă cu aparate foto, care de care mai performante, se aşează în diferite poziţii şi unghiuri pentru a face poze. Cei mai învăţaţi şi bine informaţi dau explicaţii prietenilor lor ignoranţi în materie de inginerie pre-istorică şi semnificaţie religioasă a complexului de la Stonehenge. Mai încolo, tolănite în iarba înaltă, stau câteva oi visând la gazonul verde-gras dintre uriaşele pietre, tuns la milimetru şi protejat faţă de pofticioasele rumegatoare de un alt garduţ, electrificat. Atmosfera e de picnic.


Pe furiş, fără să-ţi dai seama, vocea cu timbru jos din aparatul ce-l ţii la ureche ca pe un telefon mobil te face să-ţi înfigi dinţii în pielea moale a misterului ce învăluie Stonehenge. Cum Dumnezeu au putut nişte amărăşteni ce abia descoperiseră focul să care-n spate ditamai tonele de stâncă?! Te uiţi în jur. La zeci de kilometrii în zare orizontul unduie lin pe spinările dealurilor molcome. Nici urmă de munte. Şi întrebările şoptite în ureche te incită şi mai tare. La ce le-o fi trebuit?! Să fi fost cruzimea unor zei păgâni de neînţeles ceea ce i-a împins pe bieţii oameni să se înhame la o muncă de Sisif? Sau poate dorinţa de a trăi în armonie cu ciclurile solare? Nimeni nu ştie, toată lumea presupune. Dai ocol şi te miri.


Însă oricât de mare ţi-ar fi mirarea şi de profunde întrebările, mai mult de o ora nu ai ce să faci pe pajiştea din apropierea lui A344. Aerul tare şi vântul rece iţi fac foame, iar interestul pentru marile mistere sucombă în faţa unui stomac razvrătit. Mai arunc o privire peste umar în timp ce mă grăbesc spre ieşirea din zona protejată. Cu pas iute o iau spre chioşculeţul cu bunătăţi care îmi făcuse cu ochiul lângă casa de bilete. Mai înainte însă de a mă lăsa pradă mirosurilor îmbietoare, sunt obligat să trec prin magazinul de suveniruri, “gift shop” cum îi zic englezii. Înghesuit, aglomerat, înăbuşitor – abia dacă îmi fac loc până la rafturile unde nu gaseşti decât flecuşteţe vândute la preţ de inflaţie: căni imprimate cu inscripţia “Stonehenge”, cercei de prost gust ce închipuie un megalit, machete din plastic ale complexului (oferta îţi permite să alegi între două sortimente – una îl prezintă aşa cum arată acum, în ruină, cealaltă aşa cum arăta când era nou-nouţ), câteva carţi poştale panoramice – foarte frumoase de altfel

– şi alte nimicuri de acest gen. Îmi atrage atenţia o medalie bătută pe o faţă cu imaginea stilizată a Stonehenge iar pe revers cu profilul zeiţei Britannia.


De voie de nevoie ies ca să poată intra şi alţi curioşi şi mă duc glonţ la chioşculeţul unde se vând de-ale gurii. Salivez în ciuda preţurilor piperate. Un sandvici cu trei foi de salată şi o feliuţă transparentă de “ham” se vinde de patru ori mai scump decât oriunde în altă parte, o prăjiturică nu foarte arătoasă, la mijloc cu un strat de frişcă de calitate îndoielnică, stă izolată într-un colţ de galantar. Cumpăr o bucată de pizza de dimensiuni minuscule dar cu un indice de rezistenţă la îndoire comparabil cu cel al unei bucăţi de tablă zincată. Mă lupt cu ea în timp ce pierd singura jumăte de măslină ce îi scăpase printre degetele dese bucătarului care o preparase. Vizitatorii cu mai multă experienţă decât mine se înfruptă din bunătăţile aduse de acasă la mesele din lemn din zona special amenajată. Mă uit cu jind la o moviliţă de pârjoale rumenite, frumos stivuite într-o caserolă pe masa în jurul careia stă o familie numeroasă de indieni. Nu aveau muştar, aşa că nu mă mai duc să le zic “hello” şi să-i întreb ce impresie le-a lăsat “stonehengeu’”. În fine, scot din sacul de voiaj unul dintre merele din rezerva strategică şi muşc cu sete din el.

La numai o aruncătură de băţ, erecţi, mândrii şi impasibili la vânzoleala omuleţilor din jur, misterioşii megaliţi aşteaptă parcă răbdători şi sfârşitul acestei lumi. Înnebuniţi după spectaculos şi bizar, cu simţurile ameţite de esenţele tari ale unei vieţi trăite mereu cu piciorul apăsat pe pedala de acceleraţie, lumea noastra nu-i poate întelege pe oamenii care i-au plantat acolo. Armonia şi ritmul vieţii lor sunt pentru noi, oamenii civilizaţi ai secolului XXI, primele mistere care ne scapă înainte de a pătrunde semnificaţiile închise de milenii în cercul de la Stonehenge. Mă urc la volan, părăsesc parcarea, mă înscriu pe banda din stânga a lui A344 şi îi dau bice, singurul mod valabil de a face faţă timpului nostru. Arunc o ultimă privire în oglinda retrovizoare către dealul pe vârful căruia stajuiesc de 5000 de ani o mână de pietroie cenuşii: se îndepărtează de mine cu 70 de mile la oră.

4 comentarii:

Anonim spunea...

Salutare, Nicule!
Citesc de ceva vreme postari de'ale tale, fie pe blog, fie altminteri.

Ai scris ceva de un anumit rector-politician. Foarte fain, si iti dau dreptate in ce ai spus acolo. Comentariul tau mi'a adus aminte de celebrii ani petrecuti pe dealul Copoului si SuperCopoului.

N'am avut ragaz sa iti scriu, atunci, dar mi'am facut acum, dupa ce am citit reportajul de la Stonehenge.

Fain scris, n'am ce spune, un reportaj adevarat. Se cunoaste ca ai trecut prin presa.

M'ai facut curios, insa, si poate trec si eu odata pe A344 (parca asa se chama, :-) ), sa vad pietroaiele alea. Dar o sa vin cu mancare de acasa :-)

Mai vb.

Cu drag si prietenie,

Generalul DADA

Nicu Pahomi spunea...

Plecăciune celui mai celebru general care a urcat vreodată dealurile Copoului!!!

Plăcută surpriză să te reîntâlnesc după atâta timp, Dădă (să tot fie vreo 6 ani de când nu ne-am văzut, nu?). Cu atât mai mare şi mai plăcută e supriza, cu cât e total neaşteptată.

Mersi mult pentru aprecieri. Mă bucur că ţi-a plăcut postul de mai sus.

Şi eu sper să vorbim cu proxima ocazie. Până atunci, toate cele bune şi...

Să trăiţi (bine)!!! :)

Politica In Romania spunea...

Salut, s-a lansat un blog despre politica, daca vrei sa il adaugi la blogroll..
Have a nice day
http://www.politica-in-romania.blogspot.comnow

Anonim spunea...

Salutare, Nicule, salutare Dada!!

Si eu va citesc de ceva vreme pe ici pe colo si uite asa de mare(nu pot sa arat cat) imi creste inima si bate, bate, bate puternic in amintirea unor ani extraordinari alaturi de oameni extraordinari.

Despre experienta ta la pietroaie, ce sa zic, inteleg perfect prin ce-ai "trecut" :)) pentru ca si eu, candva, am fost pe-acolo... Am retrait pentru cateva clipe, experienta de atunci, motiv pentru care simt nevoia sa-ti multumesc.

Va iubesc, oameni buni si mi-e dor de voi :)

Mada